Pasiunea pentru fotbal m-a urmărit din copilărie şi nu m-a părăsit niciodată. L-am practicat pe stradă şi pe maidan, l-am urmărit pe un stadion modest şi cu echipe modeste (Bacăul, Moldova în ansamblul ei nu aveau în anii 30 ai secolului trecut nici o echipă în primul eşalon). Visam să văd la lucru echipa Ripensia din Timişoara, dar trebuia să mă mulţumesc cu relatările la radio şi din presă. Mi-am luat revanşa în anii postbelici, când am devenit bucureştean şi mergeam frecvent la stadion, pentru a urmări pe viu partidele din divizia A. Când n-am mai putut merge la stadion, am profitat de apariţia televiziunii şi am devenit spectator din fotoliu, cum sunt şi acum. Scriu aceste rânduri la câteva ore după încheierea Campionatului Mondial din Germania şi am pe retină multe imagini ale unor faze de mare frumuseţe, care arată că marii jucători, ca Totti, Vieira, Klose, Figo, Ronaldo, oricât ar fi de preocupaţi de latura financiară a fotbalului, nu pot rezista tentaţiei ludice şi transformă fotbalul în artă.
Ca multe alte jocuri sportive de echipă, fotbalul are ca personaj central o minge. Acest obiect sferic şi elastic are un comportament duplicitar; pe de o parte, îţi dă impresia că faci cu el ce vrei, pe de altă parte, în orice moment îţi poate înşela aşteptările. Mingea îţi este un partener capricios, care trece uşor de la fidelitate la trădare şi invers. Imprevizibilitatea, surpriza sunt chiar mai mari decât la handbal sau la volei, deoarece terenul este mult mai mare şi, în plus, manipularea mingii cu piciorul este mai puţin precisă decât cu mâinile. Putem deci considera că la fotbal teatralitatea mingii este maximă.
Simbolismul mingii este în mare măsură cel al sferei, care din cele mai vechi timpuri a exprimat perfecţiunea. Nu există pe suprafaţa sferei locuri privilegiate sau defavorizate; simetria şi omogenitatea sunt totale. Mingea se o
