S-a afirmat în legătură cu Mircea Ivănescu - şi nu fără dreptate pînă la un punct - că-şi personalizează poezia, o aduce pe albia "bibliografismului" sau a "personismului" (conceptul lui O^Hara), scriind despre sine ca despre un om concret, tratîndu-şi prietenii şi cunoştinţele drept personaje, dedicîndu-le unele poeme etc. Există negreşit o orientare anglo-saxonă a creaţiei d-sale, prima de-o asemenea decizie şi prestanţă în lirismul românesc, coincidentă, am zice, cu ceea ce se cheamă etapa postmodernistă, opunînd adică spectrul biografic, confesiunea individualizată detaşării impersonale specifice modernismului (nu insistăm pe-o asemenea distincţie doctrinară, mulţumindu-ne a o sugera, căci nu sîntem convinşi de-o evidenţă a desprinderii categorice a aşa-numitului postmodernism din plasmă generoasă, cîtuşi de puţin "anacronică", "inerţială", "epuizată", ci, dimpotrivă, încă extrem de prezentă a modernismului matricial). Adevărul e că M. Ivănescu se caută pe sine pe mai multe căi, începînd cu cea proximă a datelor imediate, "prozaice" ale existenţialului. Porneşte prin a da ocol obiectivităţii (obiectului) înainte de-a ajunge la sine, ca şi cum s-ar sfii de-o denudare morală, de-o nemijlocită confruntare cu eul propriu. Programatic, îşi propune: "de la poezia obiectelor, adică, măcar prin subînţelesuri/ să ajungi tot la ceea ce te interesează pe tine - la tine adică" (despre scaun). Găsim la d-sa schiţate, nu fără o anume cochetărie, două atitudini: una a abordării subiectului prin intermediul contextului, a ambianţei sale fenomenale, alta a incapacităţii de-a evada din "propria apă călduţă, de comoditate şi clişee verbale", id est iluzia, simpla iluzie, după cum vom vedea, a unei depăşiri a eului. Cu aerul ambiguu al unui scepticism productiv, al unei medienţe încrezătoare, poetul atacă pe un front de amploare consemnarea realului, în duhul unei indirectităţi pudi