Am intrat, după o vreme în care, n-aş şti să spun de ce, poate că nu-mi era în drum, l-am ocolit, în anticariatul mic, pe colţ, de lîngă Mîntuleasa. Staţia de tramvai. După firmă, face negoţ de artă, a se citi bibliofilie. Genul de loc, adică, în care nu prea speri să găseşti vechituri ceva mai proaspete, cărţi bune de după război. Înşelătoare bănuială, cînd ochii mi se opresc pe Sonatinele lui Cosaşu, apărute undeva în toiul Supravieţuirilor, în '87, la Cartea Românească.

O copertă simplă, aproape interbelică, alb - foaie, negru - text, cu discrete înfloriri căprui (sic!). Un subtitlu în trei măsuri, Portrete, schiţe, tragedii, căruia cine nu i-ar recunoaşte cheia, şi, imediat, un lanţ al slăbiciunilor, în dedicaţie: "ŤDomnului Scărlătescuť, cum era numit Domenico Scarlatti, de către cel care a dat unui volum de proză românească mozartianul titlu: ŤMomente, schiţe, amintiriť". Ciudată întîlnire de sensibilităţi: un sonetist de secol XVIII, baroc, un clasic tată de moftangii de XIX, cu frazarea compozitorului de simfonii întrerupte şi, în fine, un ascultător din XX, ispitit de un marteau sans maître pus cumva în ordine, de echilibrul ca exces.

Sonatine-le consacră un stil. Stilul unui roman făcut din tăieturi de almanah, al unui film turnat din muzici. Un arlechin de citit/ văzut/ auzit. Scurtele decupaje pun cap la cap viaţa unui om care-şi trăieşte cărţile. Ale altora, întîi, agăţaţi, subtilă alternativă la gazetele de perete, pe-un soclu sfărîmicios, de citate. Vorbe, vorbe, vorbe... Între ei, oameni mari în timpuri grele, Faulkner, Rebreanu, Hemingway, o scrisoare a bunicii: "la mulţi ani scumpului meu nepot la 40 de ani". Pe urmă Balzac, şi Boris Vian, aducînd, ăsta din urmă, a Maiakovski. Şi cartolina de la }opescu, şi Sartre, şi Saint-Ex... Plachetă cu intimi şi cu scriitori. Ce răsfăţ, să ţi-i vezi contemporani, într-o lume în care