Miron Kiropol* e un capitol aparte al literaturii romane. Plecat demult din tara ("transfug" al comunistilor), dupa peregrinari prin Europa, stabilit in Franta si devenit poet de expresie franceza, nu-si tradeaza in nici una din limbile operei sale filonul orfic, viziunea esentiala despre om ca fiinta implicata in Dumnezeire, chiar daca balanta mantuire-decadere este rareori echilibrata.
Ca si la Arghezi, amestecul de terestru si celest, de slava si revolta, da masura versurilor pline de-o incarcatura mistica greu decelabila sub stratul de senzatii genuine, adamice. De altfel, fidel primului sau volum (Jocul lui Adam), poetul investigheaza lumea cu acea candoare a proaspat-sositului pe-aceasta planeta, poemele lui sunt descoperiri, intuitii, strafulgerari si intelepciunea sa e izvorata din singuratate si recluziune.
E surprinzator cum versuri atat de directe pot ascunde in adancul lor experiente biblice si mitologice care alcatuiesc o canava indestructibila. Simplitatea discursului si polisemia intregului dau vocii sale o amplitudine de mare poet. E neindoios ca ilustrele sale modele (H?lderlin, Rilke, Dylan Thomas) nu l-au dus pe-un drum gresit. Iar buna cunoastere a titanilor prozei rusesti, incepand cu Dostoievski, i-a dat acea adancime a fiintei suferitoare in absenta careia poemul e o simpla razgaiala fara acoperire. Totodata, Kiropol e unul dintre putinii post-eminescieni autentici, adica ne-epigonici; melancolia lui atent decantata, cantabila uneori, invaluie sufletul rebel al unui exilat. Amare si iluminate, poemele lui MK curg unele din altele, alcatuind un fel de epopee, un monolog - niciodata monocord caci intins pe scala de la ruga la imprecatie - adresat deopotriva golului si celui "ce guverneaza totul". Nehotararea, banuiala unor alte vieti, spatiul de trecere in care respiram, toata nelinistea fiintei carnale si spirituale dau versur
