Ilie Constantin e un autor care nu se laudă, nu se bate cu pumnii în piept că are diplome, inclusiv doctoratul, în Franţa, şi că a trăit decenii întregi la Paris. Recunoaşte că nu din bravură a preferat să trăiască departe, în umilinţă orgolioasă, muncind ca tot emigrantul (chiar dacă între timp, de exemplu, stătea la taclale cu Cioran). O mărturisire într-un interview pare să-l caracterizeze: "Mă consider un poet cu o sută cincizeci, două sute de poeme serioase într-o existenţă. Nu am de gând să scriu mai mult, măcar să le am pe acestea... Mă minunez oarecum când alţii se răspândesc în neştire pe hârtie, ca şi cum asta ar avea vreo importanţă... Eu şi pentru a nu fi ispitit de acest mod, chiar şi cu riscul de a mă steriliza, m-am cufundat în traduceri şi în cronici literare. Dacă accepţi acest pariu, poate mai vine poezia la tine".

Ca să ademenească, deci, muza (,cântă-mi şi mie, fii bunişoară", ar fi zis Budai-Deleanu), Ilie Constantin scria, încă în anii '70, critică literară. Desigur că absenţa din ţară l-a îndepărtat de această ocupaţie, iar Scurta istorie a poeziei romane, vol.I, apărută la Editura Albatros în 2005 pare o încercare de recuperare a timpului pierdut. Bucla existenţială făcută dincolo de literatură a fost cam mare şi, ca un îndrăgostit care se întoarce după treizeci de ani, poetul-critic reciteşte poezia românească, o redescoperă cu toată încărcătura experienţei europene câştigate între timp.

Experienţă, desigur, dar şi entuziasm, dar şi subiectivitate care poate ajunge la eroare; în fine, toate atributele unui poet care interpretează poezia. Modelul lecturii pare a fi cel călinescian: limbajul care se mlădiază după autor; umor, simpatie faţă de lumea "colegului". Lectura făcută lui Ion Budai-Deleanu mi se pare excepţională: autorul }iganiadei e văzut ca deschizător al limbii literare (,neajungerea limbii mă desmântă"1),