Imi amintesc ca, pe la jumatatea anilor '80, cunoscatorii vorbeau, in preajma lucrarilor lui Vladimir Zamfirescu (aninate mai mult prin colectiile particulare, decat pe simezele salilor de expozitie, din ratiuni de conjunctura asupra carora e de prisos sa zabovim), cu un soi de veneratie cu vibrari religioase.
O admiraTie contrazicand, cumva, discretia aristocratica a artistului, retras sfielnic din valva comunitatii, si lipsa de ostentatie a picturii sale, care traia si traieste din veghea neobosita asupra nuantelor - picturale si de inteles - evanescente. O pictura in care cea mai vizibila miscare este palpitul melancoliei, iar starea de spirit tutelara - indecizia de umoare hamletiana, surasul arcuit descendent sau, daca vreti, ceea ce francezii numesc "le vague ? l'ame". Unui asemenea print al spleen-ului, retractil si permanent focalizat pe propriul discurs, iar nu pe impactul lui exterior ("Nu e o tristete lipsita de sarm, e melancolie..." spunea Jules Renard), iesirile in lume trebuie sa ii fie puse la cale de catre cei care il pretuiesc si il inteleg. Iata de ce prietenii i-au alcatuit un eclatant album, culegere de tablouri si de secvente picturale din opera artistului, regal de detalii si biblioteca de proiecte plastice, totul insotit de putine, dar pline de miez comentarii (Pavel Susara, Sorin Dumitrescu, Andrei Plesu, H.-R. Patapievici), precum si de grija priceputa a lui Nicu Ilfoveanu, autorul fotografiilor si al conceptiei grafice.
Volumul editat de Institutul Cultural Roman, prin stradania lui Eugen Suciu, are insa si alte merite. Asupra carora voi face doar o referire aluziva, pornind de la o anecdota povestita, candva, de celebrul negustor de tablouri Ambroise Vollard. Un sot incornorat, dornic sa-si pedepseasca consoarta infidela, a inchis-o intr-o camaruta si a obligat-o sa contemple un nud al lui Cezanne. Cumva ca o pedeapsa suprema,
