Actualul conflict armat dintre Israel si organizatia Hezbollah cu sediul în Liban trebuie sa ne reaminteasca - daca mai era nevoie - cat de complicata, dificila si periculoasa este lumea în care traim. In aceste conditii, devine cu atat mai urgent sa definim nu numai interesul national în ceea ce priveste politica externa si de securitate, dar mai ales si cine si cum îl defineste. Caci interesul national nu e o entitate în sine, existenta undeva într-un empireu politic, de unde cineva providential îl trage afara si îl pune la îndemana tuturor, ci e un operator, o functie de însumare a energiilor statelor, construita de acestea. S-au auzit voci, saptamanile trecute, care au afirmat ca aceasta politica externa si de securitate nu trebuie sa fie apanajul unor cabinete, care s-o produca la adapost de ochii politici ai publicului, ci trebuie sa fie bazata pe optiunile deschise, fundamentale ale natiunii. De pilda, premierul Tariceanu, ca si unii analisti politici, precum Cristian Pirvulescu, au sustinut ca, de vreme ce majoritatea populatiei doreste retragerea trupelor romane din Irak si Afganistan (si probabil si din Bosnia), aceste trupe trebuie retrase, deoarece opinia publica este suverana. Întrebarea este, deci: asemenea decizii trebuie supuse vointei publice? Ar trebui supuse ele unor referendumuri? Argumentul principal în favoarea unor asemenea decizii bazate pe opinia publica este ca, de vreme ce natiunea este depozitara "vointei generale", este just ca ea sa se pronunte direct în chestiuni fundamentale care o privesc direct. Dar ce înseamna, în acest caz, "direct"? Un impozit pe salarii, o lege reglementand urbanismul, masuri privind asigurarile de sanatate - iata chestiuni care ne privesc direct. Pe acestea le întelegem usor, caci avem o experienta directa asupra continutului lor. Stim imediat, si fara a avea o instructie speciala, daca, avand în vedere pozitia