Personajele literaturii noastre, deşi ele însele roade ale ficţiunii, citesc alte ficţiuni şi nu numai. Astfel autorii lor le caracterizează mai bine mizînd, desigur, pe cunoaşterea, fie şi superficială, de către cititor a cărţilor pe care le parcurg personajele.

În romanele şi povestirile româneşti mediul nu este prea adesea livresc. Totuşi personajele mai citesc şi discută despre asta. Sigur că principala lectură a eroilor lui Caragiale este gazeta. Pe ei nu-i preocupă atîta "ficţiunea" cît "situaţiunea". Dacă se duce dracului rapiţa, ce să te mai cufunzi în reverii? Totuşi, un pospai de lectură au ele, pentru că pot discuta cu argumente formidabile "lacuna" codului penal, care nu prevede pedeapsa cu moartea. Politicienii l-au citit pe Machiavelli şi umblă cu machiaverlîcuri. Că îl confundă cu nemuritorul Gambetta, e altă poveste. Ziţa citeşte Dramele Parisului în traducere, neştiind franţuzeşte decît superficial (orvoar, ţaţo!). Pedagogul de şcoală nouă ştie însă nemţeşte. El are lecturi de specialitate, Pestalozzi de pildă, ca şi de istorie. În chestiunea cometei, Rostogan respinge interpretările gazetelor ca "Universul" şi trimite la surse cu autoritate ştiinţifică.

Totuşi lumea lui Caragiale şi cea românească în general, de pînă la 1900, citea cam puţin! De personajele lui Creangă, ce să mai vorbim! În acea vreme cititul era o artă complicată, ca la chinezi. Iar oamenii umblau la subţioară cu cotul de măsurat sumani şi nu cu volume de Schopenhauer, ca Eminescu. Măcar îşi trimiteau copiii la şcoală.

Lucrurile se schimbă radical în ultimii ani ai secolului şi după 1900, mai ales în centrele de cultură ca Iaşi şi Bucureşti. Apar licee şi universităţi, interesul pentru lectură creşte şi el. La 1910, absolventul de liceu de la Iaşi Felix Sima are lecturi destul de vaste. Îl invidiază totuşi pe mai informatul Weissmann care,