Cum începe şi cum se continuă degradarea unui poet, a creaţiei sale lirice văzută în etapele şi în întregul ei? Primul şi cel mai vizibil simptom este bulimia editorială, apetitul tot mai greu satisfăcut pentru publicarea de volume, plachete, antologii personale într-un ritm susţinut, fără legătură cu cel creativ. O carte merită publicată atunci când în sertarul autorului s-au strâns destule file manuscrise apte să-l exprime; sau când viziunea lui s-a schimbat într-o anumită măsură; ori când o nouă tematică şi problematica implicată impun configurări lirice distincte. Cu urechea surdă la scârţâitul versurilor sale, cu simţul critic atrofiat până la dispariţie, autorul nostru îşi construieşte Opera şi se urcă pe un soclu imaginar, înconjurându-se de oglinzi prietenoase. Textele, publicate la edituri obscure sau în cea din pivniţa casei, sunt însoţite de prezentări ditirambice. O secţiune consistentă este aceea a referinţelor, adunate gospodăreşte, încă de la primul ţipăt liric; iar un CV alcătuit până în infinitul mic completează harta egolatriei şi autopropulsiei. În loc să caute confruntarea cu reale autorităţi critice şi să-şi lase poemele singure să suporte verdictul acestora, foloseşte tot felul de cârje, dând telefoane, făcând invitaţii, asigurând reciprocităţi avantajoase. Dacă poetul autentic trece pe lângă tine fără să te vadă, absorbit fiind de ceea ce scrie el, textierul te urmăreşte cu aviditate, interesat fiind numai şi numai de ceea ce vei scrie despre el. Mai exact, de laudele pe care i le vei aduce - căci o critică severă, cu demontarea producţiei "artistice" şi demonstrarea mediocrităţii sale funciare, îl va face să te urască până la moarte. Sau până la primul elogiu.

Cum e greu de crezut că-mi va plăcea vreodată poezia Carolinei Ilica, mă resemnez în avans. Speram ca antologia ei Puţin mai mult (55 de poeme), fie şi publicată la o editur