(schiţă pentru un portret)

Format la intersecţia unor realităţi divergente, a naturii fruste cu mesajele culturii, a ruralului cu urbanul, a arhaicului cu modernitatea şi a obiectualităţii cu virtualul, Max Dumitraş a spart barierele, a împăcat contrariile şi a remodelat limbajele. Toate reperele culturii tradiţionale mai mult sau mai puţin localizate istoric şi etnografic, dar şi acelea ale arhaicităţii pur şi simplu, în special cele ce ţin de tehnică, de materiale şi, pînă la un punct, chiar de lumea consacrată a formelor, cum ar fi lemnul, lutul, nuielele, cioplitul, modelatul, împletitul etc., se armonizeză şi intră într-o altă dimesiune prin coliziunea cu materiale, tehnici, medii şi ideologii noi. Dacă aici amintim metalul, polimerii, formele industriale gata constituite, ceramica, porţelanul, mediile electronice, în special foto şi video, sudura, asamblarea, polisarea, intervenţia etc., avem deja enunţul unei alte realităţi artistice şi un nou cadru pentru reconfigurarea formelor. Împăcînd contrariile şi unificînd cronologiile, recontextualizînd istoria şi incorporînd virtualul, Dumitraş se aşază incontestabil în plin enciclopedism postmodern, acolo unde succesiunea se varsă în simultaneitate şi unde memoria lasă tot mai mult loc percepţiei nemijlocite. Din această pricină parcursul artistic însuşi este unul sintetic şi globalizator, el integrînd firesc în sincronie toate reperele unei diacronii înceţoşate.

Max Dumitraş este, rînd pe rînd, dar şi simultan, pictor şi sculptor, provocator şi actor, fotograf, cercetător şi curator. El manipulează, cu o maximă dexteritate, toate limbajele consacrate, construieşte, prin absorbţia textului în imagine, cărţi halucinante, concepe şi dezvoltă acţiuni, creează instalaţii, intervine în spaţii publice, foloseşte camera foto şi video, adaptează cele mai vechi şi banale materiale şi