Unul dintre personajele dominante ale acestui ciclu de Scrisori din Paris, deja câteva sute, este desigur Georges Poulet, critic francez de mare anvergură, ataşant, fascinant, pentru care literatura este mai mult decât literatură iar critica mai mult decât critică, adică decât o profesiune intelectuală printre altele, decât o specializare, decât o catedră universitară, decât o instituţie. Născut cam odată cu secolul, dispărut acum abia câţiva ani, la peste nouăzeci - l-am apucat în viaţă, incredibil că încă trăia şi nu la modul vegetativ, ci în plină prezenţă, scriind parcă din ce în ce mai " bine ", dacă la unul ca el poate fi vorba de aşa ceva şi iată că putea fi vorba. L-am comentat pe R.F.I. de câteva ori - ultima dată, puţin înainte de moartea sa - o convorbire în Le monde des livres, cu o fotografie în centrul paginii, bătrânul la masa de lucru, alături o fereastră închisă iar la fereastră privind strada o pisică îmblânzită - ea însăşi simbolizând ceva din scrisul inteligent felin al stăpânului casei.
Prima carte a stăpânului casei, pe care o citisem la Bucureşti, se numea La conscience critique, am fost tare mirat că nu găseam numele autorului în micul Larousse, cum aşa, să nu ştie francezii cine trăieşte printre ei ? A doua se numea Études sur le temps humain. Cu anii, acolo şi aici, l-am tot citit, cam în întregime.
Nu-mi pare rău că nu-l citisem în întregime, pentru că, iată, lacunele se dovedesc adesea fecunde; citesc, abia acum, cartea sa despre Benjamin Constant. Ce bine că nu o citisem în tinereţe! Mai bine mai târziu decât niciodată ? Nu, mai bine mai târziu decât mai devreme, decât, poate, prea devreme... când nu cred că mi-aş fi dat seama ca acum că am în faţa şubreziţilor mei ochi de astăzi una dintre cele mai mari şi în acelaşi timp mai " frumoase " cărţi de critică, de lectură, de interpretare a literaturii vreodată scr
