Bacalaureatul de pomină al anului 2006 ne-a arătat în ce măsură un sistem care ar trebui să fie al competiţiei şi performanţei este doar unul al corupţiei, incompetenţei şi minciunii. Hărdău promite inspecţii peste inspecţii, ameninţă cu sancţiuni, dar ştim cu toţii că sunt doar vorbe goale. Ce să mai constaţi, o dată infractorii dispăruţi de la locul faptei? Pe cine să pui cu genunchii pe boabe de porumb, o dată ce loazele sunt deja "bacalaureate", ba chiar au apucat să-şi depună dosarele la facultăţi de mare - vorba vine - prestigiu?

Scenariul pe care am să-l evoc, în rândurile de mai jos, nu e dintr-un film cu proşti, ci o tristă realitate a vremurilor pe care le trăim. Să nu credeţi cumva că evenimentul naţional numit "bacalaureat" e o simplă bulibăşeală, aşa cum s-a putut vedea la televizor. Dincolo de subiectele pierdute şi găsite, dincolo de încercarea vigilenţei organizatorilor de către ziarişti naivi (de parcă asta ar fi problema, subiectele!) se întinde un continent al complicităţilor, hoţiilor şi escrocheriei. Din câte am reuşit să aflu în câţiva ani de observare relativ atentă a sistemului, pot afirma cu mâna pe inimă că bacalaureatul românesc e o acţiune perfect organizată, admirabil condusă şi încheiată, ca-n Caragiale, undeva între Lanţul slăbiciunilor şi "Pupat toţi Piaţa Endependenţi".

Prin urmare, ministrul Hărdău poate să-şi ia liniştit vacanţa, pentru că nu prin recorectare şi supracorectare va ajunge la vreo îmbunătăţire a situaţiei. De ce? Pentru că lucrurile au fost trucate cu mult înainte de a intra sub creionul roşu al echipelor de corectori. Bacalareatul românesc se joacă în cu totul alte părţi decât în sălile unde, frumos îmbrăcaţi, cu batiste şi pixuleţe la ei, stau elevii gata să li se livreze "marfa". Nu inventez, pur şi simplu relatez ceea ce am aflat de la câţiva foşti studenţi, astăzi profesori, uluiţi de per