Maica-sa l-a parasit in scutece, taica-sau a inchis ochii tocmai când avea mai multa nevoie de el. Liviu Popa a ramas sa infrunte singur viata, inarmat doar cu o undita de trestie. Se trezeste in fiecare dimineata la patru. Nu-si pune ceasul sa sune - nici n-are unul - dar e de ajuns sa o auda pe bunica-sa foindu-se in pat. Se scoala. Pe bâjbâite, iese in curte si se duce la fântâna. Cu ochii cârpiti de somn, arunca o galeata de apa pe el, sa scuture toata moliciunea. Apoi se-ntoarce in casa. „Nu mai plecasi?“, aude din pat vocea ingrosata de tutun prost a lui bunicu-sau. Nu raspunde. Sta o clipa pe scaunul scund, a lene. Se dezmeticeste. Apuca undita din coltul camerei, o pune pe umar si iese. Afara, abia se crapa de ziua. Cerul prinde sa-si desfaca pleoapa inrosita de somn peste sat. Liniste pretutindeni, pustiu. Imbratiseaza cu privirea locul: atunci ii place cel mai mult, când nu mai e nimeni in jur, când nu e decât el, singurul stapân al lumii. O ia marunt pe carare, plescaind fericit din buze. Il asteapta o noua zi frumoasa de pescuit. „Daca n-ar fi el, eu as cersi...“ Liviu are 12 ani. Pescuieste de când se stie. Mai precis, de când a crescut ceva mai mare de piciorul broastei si a trebuit sa-si câstige singur bucatica de pâine. Asa i-a spus bunica-sa: „Ma-ta te-a facut si te-a lasat aci de izbeliste, ia si munceste acum daca vrei sa traiesti!“. Copilul si-a inghitit lacrimile si a tacut. Avea dreptate, stia si el cu mintea lui cea mica. Bunicii abia puteau sa mai tina casa. Taica-sau era mereu mai bolnav, fara putere. El era cel mai sanatos din casa, deci trebuia sa se apuce de ceva. Ce sa fi facut la vârsta lui? A luat un bat de trestie, l-a taiat la capete, l-a cioplit, i-a legat un fir de plastic primit de la un unchi mai batrân, i-a pus cârlig si gata! S-a apucat de pescuit. La inceput in joaca, sa-i treaca timpul pe balta cu baietii. Apoi, când taica-sau