Căutarea febrilă a lui Hayssam prin gări, autogări, porturi şi parcuri oferă cea mai comică imagine a ineficienţei şi formalismului autorităţilor. Trebuie să fii cel puţin naiv să-ţi închipui că Hayssam colindă gările, ca-n „Fugitivul”, cu barbă falsă şi ochelari de soare şi că va fi găsit de un sectorist vigilent înarmat cu fotografia sa. Toată chestia asta este mai degrabă un show de ochii lumii, prin care poliţia demonstrează şefilor săi că e preocupată şi atentă ca nu cumva sirianul să scape prin ochiurile imensei plase care a fost întinsă pentru a-l captura. O logică elementară - care este imposibil să le scape specialiştilor din instituţiile de profil - spune că sirianul este demult la adăpost pe un alt meridian. Este la mintea cocoşului că bolnav sau nu, acesta nu avea a se aştepta la altceva decât la o condamnare pe termen lung, situaţie în care rămânerea în ţară este echivalentă cu acceptarea dinainte a sentinţei. Or, Hayssam avea şi banii şi legăturile necesare pentru a-şi aranja o plecare sigură, fără a mai aştepta nimic altceva.

Iar dacă cineva s-a îndoit că aşa vor evolua lucrurile după ce instanţa a decis, pe baza documentelor medicale, să-l elibereze, acela ar merita să-i ia locul, în puşcăria în care nu au mai ajuns, de-a lungul acestor ani, nici Tcaciuc, nici Priplata, nici Naor, nici Gregorian Bivolaru şi nici chiar Iskandarani. Cu toţii au urmat acelaşi scenariu, atât de uşor de pus în practică acum, când frontierele nu mai sunt atât de ermetice cum erau pe vremea lui Ceauşescu şi nici reglementările legale atât de clare. Pentru că, în opinia mea, aici este marea hibă: regimul juridic al acestor cazuri. De pildă, nici chiar acum în vâlva creată de evaporarea sirianului nu se ştie cine avea concret responsabilitatea supravegherii şi urmăririi acestuia. Responsabilitatea colectivă a instituţiilor ai căror şefi au demisionat este egală cu zero a