E bine sa scoatem la lumina petele din trecutul unor persoane influente din spatiul public, dar acest gen de motivatii pune intre paranteze dimensiunea morala a demersului si ridica semne de intrebare privind maniera in care se aleg numele trimise spre verificare la CNSAS. Trei sint motivele pentru care am decis sa scriu despre Carol Sebastian, Kuki pentru prieteni: 1. pentru ca il cunosc si il pretuiesc ca jurnalist de mai bine de zece ani; 2. pentru ca eu cred ca nu poti anula dintr-un condei o existenta profesionala exemplara datorita unui episod de care, evident, cel in cauza nu poate sa nu fie decit adinc stinjenit, dar care analizat mai in detaliu lasa loc la nuante ce nu trebuie estompate, mai ales daca luam in calcul faptul ca si-a avertizat chiar el „victima" sa de acum douazeci de ani; 3. in fine, pentru ca mi se pare gresit si nedrept sa-l amesteci pe Carol cu Dan Voiculescu si Vadim Tudor, asa cum o face dezinvolt un editorialist simbata trecuta. Nu de alta, dar in cei mai bine de 15 ani care au trecut din 1990 incoace am avut destule momente critice pentru societatea romaneasca, e suficient sa amintim mineriadele si chiar ultimul mandat PSD, care sa ne permita sa judecam caracterul oamenilor de linga noi si altfel decit am fi facut-o imediat dupa caderea lui Ceausescu. O caracteristica paradoxala a discursului public de dupa 1990 e aceea ca atunci cind a venit vorba despre relatiile cu Securitatea blamul a cazut mai ales asupra celor care au fost mai degraba victime colaterale ale acesteia, oameni impinsi de imprejurari nefericite intr-o colaborare pe care nu au avut curajul de a o respinge. In schimb multi oamenii cheie ai fostului regim, marii privilegiati ai acestuia, se simt si astazi bine mersi. Mai mult, primii care sar sa ii infiereze dispretuitor pe fostii informatori sint exact cei care au contribuit decisiv la constructia mecanismelor de recrut