Cioran a fost prea aspru când a zis ca la noi vorbaria atinge nivelul dementei. Dar am putea accepta ca ne place sa bârfim, ca nu suntem un popor taciturn, ca ne atrage cancanul. Nici in anii cei mai duri, dinainte de decembrie ‘89, n-am dus lipsa de bârfe. O umbra aparuta pe fata lui Ceausescu, la televizor, era de ajuns pentru a alimenta tot felul de speculatii soptite. Si se stie ca pe vremea aceea o mica bârfa se putea termina rau, datorita unui „turnator“. Totusi, aceasta forma speciala de „sociabilitate“ n-a disparut. Era de asteptat, deci, ca, dupa disparitia spaimelor, sa asistam la o vertiginoasa prosperitate a bârfei. Desigur, pâna la un punct, bârfa are farmecul ei. Si rolul ei. Mai inveseleste mizeria, mai descreteste fruntile prea incruntate de griji. E ca un fel de drog. Un antidot. O supapa impotriva plictiselii si a frustrarilor. Fiecare scandal nou a fost pentru aceasta „supapa“ ca paiele puse pe foc. Si trebuie sa recunoastem ca de scandaluri nu ducem lipsa. Ele s-au repetat cu frecventa cu care valurile matura nisipul pe plaja, la mare, când marea e agitata. Numai in ultima saptamâna am avut parte de doua scandaluri. Ultimul dintre ele, cel al disparitiei lui Omar Hayssam, fiind chiar un mega-scandal. Mai intâi, mica, dar virulenta grupare anti-Tariceanu din Partidul National Liberal a iesit din nou la atac. Consilierul prezidential Stolojan, Mona Musca si Valeriu Stoica au organizat o conferinta de presa in care si-au etalat pretentiile. Evident, imediat s-au inflamat bârfele. S-a vorbit de „un puci“, de sfori trase de la Cotroceni, de intentia destabilizarii PNL, de celebra, de-acum, lupta dintre palate. Apoi, chiar inainte de a se epuiza acest scandal, am fost anuntati ca sefii principalelor trei servicii secrete românesti au demisionat, deoarece Omar Hayssam, singurul personaj acuzat de terorism de la noi, nu era de gasit dupa ce instanta gasis