Pentru o presă strânsă în chingile controlului ideologic, momentul eliberării a fost unul magic. Slujitorii condeiului s-au trezit în situaţia stranie de a putea să scrie despre orice le trece prin cap dar, mai ales, de a ‘înjura’ pe oricine, indiferent cât de sus s-ar fi aflat pe scara socială şi politică. Odată dispărut patronul totalitar, jurnalele intrând în proprietatea ‘de grup’ a celor care le scriau, ideea oricărui fel de cenzură a fost respinsă din capul locului ca o tentativă de reînviere a unor practici revolute. Pentru o bună bucată de vreme controlul editorial a fost ca şi inexistent, direcţia dând-o vocile cele mai puternice sau manipulatorii cei mai abili. Apariţia presei private a creat şi primele probleme de ordin deontologic: pentru unii dintre jurnalişti, impunerea unui anumit program editorial era de neacceptat, chiar dacă libertatea totală se exersa pe banii altcuiva.

Primele conflicte de acest gen au fost tranşate aproape brutal - vezi cazul „Viitorului liberal” devenit „Ora” sub Cataramă, când protestatarilor li s-au dat zece minute pentru a părăsi definitiv redacţia. A fost un şoc, repetat ori de câte ori slujitorii condeiului, luaţi de apa inpiraţiei, uitau de unde îşi primeau leafa. Nu doar afectarea intereselor economice ale patronatului a fost calul de bătaie al dezbaterilor legate de liberatea de expresie, ci chiar şi formula extremă a atacării acestuia în propriile mijloace mass-media. Logica defectă a acestei situaţii a fost că de ce să nu-l poţi înjura pe patron în ziarul său, dacă acesta tot este un tip care se vrea democrat - în locul mult mai fireştii renunţări la colaborare şi la manifestarea apetitului critic dintr-o cu totul altă locaţie, care împărtăşeşte o atare atitudine. Revin aici la cazul deja celebru al lui Dorin Tudoran şi al atacului său din „Jurnalul naţional”, care-şi face un titlu de glorie de a-l fi pus la zid