In jurul rafinariei RAFO s-au tesut pasiuni cum nu s-a intamplat pentru nici o alta companie. Pe scurt, povestea rafinariei este urmatoarea: inainte de a fi privatizata, i s-au cam sters toate datoriile pe care le avea catre stat.
A urmat privatizarea, pe un pret ridicol, firma a acumulat apoi alte datorii, imense, a beneficiat mereu de sprijin politic si lupta acum pe toate fronturile pentru a plati aceste datorii la calendele grecesti. In tot acest timp, in jurul RAFO s-au creat montaje si inginerii financiare care, probabil, vor fi studiate candva in manuale.
Actionariatul s-a schimbat de cateva ori, incat acum nici nu se mai stie cine este adevaratul proprietar.
De catva timp, consilierul prezidential Theodor Stolojan, de a carui buna-credinta nu ma indoiesc, sprijina societatea pentru ca aceasta sa nu aiba soarta oricarei firme care nu-si achita datoriile catre stat. Argumentele aduse sunt de ordin social (viata a catorva mii de oameni, se spune, depinde de slujbele de aici) sau economice - ce pagube ar suferi economia noastra daca s-ar opri RAFO.
De ce cred eu ca greseste dl Stolojan? In primul rand, falimentul unei societati nu inseamna disparitia fizica a activelor unei firme. Totul se scoate la vanzare, creditorii recupereaza ce se mai poate, apoi un alt proprietar pleaca la drum cu o firma curata. Nociv pentru economia noastra, pentru mediul de afaceri, este tocmai acordarea unui tratament preferential unei anumite intreprinderi.
Regula trebuie sa fie pentru toata lumea aceeasi: cine nu plateste inchide pravalia, spune “stop joc” si altcineva preia afacerea. Motivele de ordin social: in fiecare zi, cel putin un om isi pierde slujba pentru ca firma sau buticul la care lucreaza intra in faliment, declarat sau nu.
De ce familiile acestor oameni sunt mai putin importante decat ale celor de l