De fapt - mi-am spus în dimineaţa acelei zile, fără legătură cu ceea ce avea să se întîmple -, lucrul cel mai îngrijorător (şi cel mai atractiv, de altfel) este că litoralul românesc pare a fi un extins laborator de încercare; pe ale sale bancuri de probă - de nisip, de asfalt, de pavele - sînt testate noi reţete de şarm şi autoderiziune, sînt probate noi tentaţii auto (în parcarea Hotelului Rex - creaţie a deceniului carlist, totuşi! - se află un Maseratti în faţa căruia nu puţini trecători îşi fotografiază fizicul sau copiii la ceas de seară), sînt oficiate noi ritualuri gastronomice (carnea la proţap e în accelerată pierdere de viteză în raport cu rucola con parmegiano e olio - asta deşi masculii de azi sînt ceva mai greuţi decît părinţii lor acum treizeci de ani) sau, în fine, sînt gustate noi mode vestimentare (poţi uşor remarca, în traficul pietonal al serii, genţi de damă Burberry ingenios asamblate în Turcia vecină sau, mai ales, tot seara, la plimbarea pe faleză, cîte o impresionantă poşetă Louis Vuitton produsă astă-iarnă pe un leneş vaporaş plutind agale între malurile nu foarte înverzite ale unui paşnic rîu chinezesc). Tot aici vezi cum alchimii de ineluctabil progres (firul nu roşu, ci albastru cu steluţe al viitorului României) rivalizează cu valurile încă vibrînd de flagelatoare regrete faţă de anii (’60-’70) în care toată această hartă a loisir-ului românesc estival (cu geografia ei, cu arhitectura ei, cu vedetele ei) prindea contur deplin, încărcînd cu speranţe acel popor de pionieri, utecişti, artişti, metalurgişti (foşti membri ai UGSR - Uniunea Generală a Sindicatelor din România -, într-un cuvînt, sindicalişti) care eram cu toţii - pe cînd încă nu ne imaginam că aşa ceva nu o să mai fim vreodată. E fapt că măcar două generaţii - mi-am mai spus în acea dimineaţă - împart acelaşi litoral: una care bea bere la halbă şi alta care-şi soarbe v