Cind vine vorba de Bucuresti, o serie de contraste par sa-i alcatuiasca fizionomia, obligind la aprecieri oximoronice. intr-un remarcabil articol din anul 2003, prozatorul si publicistul Cristian Teodorescu incerca sa analizeze cauzele sentimentului de presiune si ale atmosferei stresante din capitala Romaniei, cu un condei critic, dar si cu participarea empatica a celui atasat de geografia sentimentala a metropolei dimbovitene...
(in Bucurestiul iubit..., in 22, nr. 701/12-18 august 2003, p. 4).
Exista, dupa Teodorescu, un rau inerent, cu neputinta de desprins de istoria si ritmurile orasului. „Bucurestiul e un oras de strinsura, de cind se stie s…t. Cei mai multi dintre locuitorii Capitalei nu ca n-au constiinta de bucuresteni, n-au nici constiinta de oraseni si au pierdut si constiinta comunitatii rurale pe care au parasit-o. Nu mai au ce face cu regulile vietii de la tara, iar regulile vietii de la oras fie ca nu le cunosc, fie ca li se par niste constringeri de care se pot lipsi.“ Prin urmare, populatia bucuresteana este fluctuanta, majoritatea nascindu-se si murind in afara orasului.
Este un du-te-vino continuu, in care oamenii locului ajung minoritari si in care strada imprumuta fizionomia umanitatii depeizate, provinciale, stridente si superficiale care o brazdeaza. Majoritatea bucurestenilor ramin, in estimarea scriitorului, niste straini de standardele unui mare oras, ale unei capitale, ale vietii urbane, in buna masura. „Dupa aproximarile mele, numai un bucurestean din opt are o istorie de trei generatii in acest oras. Si e posibil ca proportia aceasta sa fie chiar de unul la zece“, apreciaza Cristian Teodorescu. Prin urmare, argumentul genealogic nu poate decit consolida impresia de populatie depeizata pe care i-o lasa autorului majoritatea concitadinilor sai.
Desigur, nu altfel trebuie sa fi aratat metropole
