La povesti tragice extrase din context ajungem in situatia in care nomenclaturisti ca Adrian Nastase se arata indignati ca victimele santajate de Securitate au cedat.
Rudolf Zukal a fost timp de 20 de ani cel mai educat buldozerist din Europa. A intrat de tinar in partidul comunist, din convingere. In 1968, era rector adjunct la Universitatea Economica. A refuzat sa semneze declaratia de sustinere a invaziei sovietice. A fost concediat, sotia la fel. A gasit de munca doar ca buldozerist. A trait 20 de ani intr-o cabana din lemn, curatind lacurile din munti.
A semnat Carta 77. A scris articole critice in publicatii ilegale, semnate cu numele sau. Copiii nu i-au fost primiti la facultate. Din cind in cind, ii promiteau un post de cercetator la Praga contra colaborare, dar s-a pensionat ca buldozerist. A fost ales in primul parlament liber, unde a votat Legea lustratiei.
A fost chemat la Comisia parlamentara care controla listele cu ofiteri si informatori. Era pe lista. Zukal colaborase. In 1961, a avut o bursa la Viena. S-a imprietenit cu niste americani si un securist i-a cerut ajutor pentru racolare. A refuzat.
I-au aratat poze cu el impreuna cu o femeie austriaca si i-au spus ca le vor trimite sotiei la Praga. A cedat. Spune ca uitase de episodul asta. A fost fortat sa demisioneze.
Cazul Max-Sebastian mi-a amintit de cartea Tinei Rosenberg - „The haunted land“ („Tarimul bintuit“). Povestea lui Zukal este doar una dintre dramele culese din Cehia, Polonia si RDG. La noi, fantomele ne-au ajuns mai tirziu. Nu stiu cit se compara cazurile, cert este ca imi lasa aceeasi senzatie: victimele sint judecate pentru ca nu au fost eroi.
Iar judecata ia si forme mizere, cum a fost delatiunea furioasa scrisa de Costin Ilie in aceste pagini. Tapalaga insista pentru un titlu neutru despre prietenul sau Sebastian.
