"Nu aruncaţi gunoiul. Din el se fac emisiuni TV", avertiza Woody Allen cu două decenii în urmă, indispus de oferta americană a ecranului. Înaintea lui, Fred Allen trăsese deja liniile unei forme de compromis adînc, conchizînd că televiziunea este "un sistem în care nişte oameni care n-au nimic de făcut se uită la alţi oameni care nu ştiu să facă nimic". În spatele acestor expresii ale dezamăgirii stă un paradox desluşibil şi în televiziunea de la noi: cel mai eficient comunicator public e populat de o pletoră de veleitari care nu se pricep să comunice. Constatarea li se poate părea hazlie celor care consideră televiziunea un simplu loisir, dar sapă riduri pe fruntea celor care ştiu că, dincolo de divertisment, s-ar cuveni să se mai afle ceva. Sigur, nu e treabă uşoară să transformi o flaşnetă ideologizantă în arteziană de spectacol, instrucţie şi informaţie. Cînd un hîtru a amintit, la începutul anilor '90, că democraţia se distribuie la pachet cu mediocraţia, lumea a surîs subţire şi mefient. Cum adică, era mai bine înainte? Nu, nici vorbă. Numai că trecerea de la impuse la liber-alese în gimnastica televiziunii nu se face prin învîrtirea unui comutator. E nevoie de timp, bună-credinţă, discernămînt, tact, supleţe şi eficacitate. Fără oricare dintre ele, proiectul de înnoire fie suferă, fie îşi amînă sine diae restanţele.

Din ianuarie 1990 încoace, televiziunea face netulburat o concesie primejdioasă. Ea se oferă spre exploatare tuturor celor care cred că au ceva de spus şi de dovedit. E democratic? Fără discuţie. E şi folositor? Nu prea, dar n-avem încotro. La adăpostul acestui alibi galant şi încăpător s-au născut forme de viaţă televizivă care au produs pe rînd îngăduinţă, nedumerire, stupoare şi dezgust. Marele lucru bun (desfiinţarea cenzurii) a apărut braţ la braţ cu marele lucru rău (dizolvarea autocenzurii). Ştacheta a coborît, filtrul exigenţei s