1. Pentru naivi, democraţia înseamnă ca deciziile esenţiale să fie luate de toţi cetăţenii cu drept de vot, în cunoştinţă de cauză. Deciziile celelalte, de gradul doi, trebuie să aparţină unor indivizi competenţi şi morali. Desemnarea lor e una din deciziile esenţiale! (Cîrcotaşii ca mine cred că handicapul schemei constă în "cunoştinţa de cauză".) Dar, vai, o dată cu apusul Greciei antice, democraţia clasică s-a uscat şi ea. Lumea occidentală a redescoperit-o parţial cam o dată cu inventarea tiparului. Noua democraţie avea însă două viteze: unii ştiau să citească, alţii nu. Ultima sută de ani a recuperat şi ideea votului universal. Dar cum tiparul nu mai putea fi dez-inventat, s-a perseverat în ideea contrară. A apărut televiziunea! Democraţia a rămas tot şchioapă: unii judecă cu capetele lor, alţii cu tubul catodic.
2. Istoria televizivă a României ceauşiste merită un capitol aparte. Încă nu l-a scris nimeni, căci densitatea poncifelor e inhibantă. Vornicu! Bocăneţ! Varietăţile! Reflectorul! Etc.! Despre logica de plastilină a reportajelor, despre abulia ştirilor, despre ştanţarea metodică a modelului uman unic s-au rostit doar rare şi neîntemeiate vorbe. Înaintea teledemocraţiei (?) am avut o teledictatură ce ştia să tatueze ferme concepţii, percepţii şi inepţii (n-am găsit altă rimă!). Pentru cizmar, televiziunea era tot un calapod! Paradoxal sau ba, ea nu avea mare relevanţă democratică. Unitatea de măsură a democraţiei este votul (cu submultiplul său, idiotul). Or, în acea perioadă, votul nu conta! Voturile nu se numărau! Televiziunea unică a murit ca o formă minoră de propagandă - nu desena lumea, ci o anestezia.
3. După '89, la un loc cu toate cele, a fost eliberată şi fiara televiziunii. Nu atît instituţia unică (legată grijuliu sub căruţa Guvernului), cît conceptul tehnico-comercial. Au apărut posturi noi, s-au copiat formate marginale şi a
