Confruntarea dintre liberali şi democraţi a trecut în domeniul patologicului şi riscăm cu toţii să fim victimele epidemiei. Cîtă vreme jocul se juca pe mize mici, de genul ce-a zis Orban despre Băsescu şi cum s-a încruntat Boc la Tăriceanu, totul părea hîrjoană de oameni mari care au uitat regulile jocului. Dar mizele escaladează periculos şi au atins cote absurde. Eram în America la momentul scandalului retragerii din Irak şi ceva valuri au ajuns pînă acolo. Să nu vă închipuiţi că subiectul a deschis prima pagină în marile ziare. În presa anti-Bush a ajuns mai degrabă ca notiţă la un articol despre cît de ticăloasă e actuala administraţie şi, uite, o altă ţară bananieră dintre cele aliate cu Bush a decis să se retragă. Ştirea despre votul CSAT nu s-a mai dat. Reacţiile grupului de bursieri au variat de la uimire ("România are trupe în Irak?!") la felicitări primite de la colegii stîngişti din vestul Europei. Impresia a fost că România s-a trezit dimineaţa după chef şi a schimbat taberele. Întors în ţară, îl aud pe Bogdan Olteanu zicînd că aveam nevoie de dezbaterea asta, că la alţii se dezbate în neştire prezenţa în Irak. S-ar zice că după Olteanu liberalii strîng acum semnături şi întreabă poporul: dragilor, vreţi să avem dezbatere? Altfel, ideea că PNL decide să ne retragem din Irak şi ataşaţii militari primesc misivă să anunţe aliaţii, fără ca Preşedintele şi Parlamentul să aibă habar, sună ca la nebuni. Alţii dezbat în neştire, de parcă ar şti proverbul românesc să măsori de zece ori şi să tai o dată. PNL s-a gîndit să facă invers, spre disperarea propriului ministru de Externe. O întreagă linie de politică externă bipartizan susţinută de PSD şi Alianţa D.A. (şi cît de puţine sînt temele pe care au căzut de acord!) a devenit victima unui partid cu toane. PNL s-a dovedit a fi o glumă de partid care îşi merită scufundarea lentă. Premierul Tăriceanu a reuşit s