Unde intorci privirea, unde te-ai deplasa, cel putin in zona centrala a Capitalei, dai peste recente edificii de o inaltime ametitoare, mult peste orizontul familiar cetatenilor orasului. Turnuri sfidatoare se ivesc din toate punctele cardinale si iau cu asalt cerul. Peisajul, considerat in bloc, incepe sa semene cu imagini din filmele documentare despre arhitectura semeata extrem-orientala, implantata ca o himerica padure de betoane, aluminiu si sticla fumurie.
Toata aceasta furie a expansiunii pe verticala imprumuta, de pilda, Hong-Kong-ului, prin inghesuirea fortata intr-un spatiu limitat, un aer de imaginatie apocaliptica. Chit ca dovedeste multa inventivitate tehnologica si lasa a se ghici, in interior, un confort uluitor, stilistica unui atare tip constructiv, datorita tocmai excesului, risca efecte stresante. Fireste, se poate discuta. Dar, pina sa ajungem a ne dumiri asupra unei asemenea variante de modernizare, indepartatul model prolifereaza mimetic, linga noi.
O prima intruziune s-a produs in dauna reperului istoric reprezentat de sediul C.E.C., la inceputul Caii Victoriei. Locul din vecinatate, unde se afla cindva un faimos si opulent hotel cu infatisare seniorial occidentala, a fost ocupat de o alcatuire hibrida, jumatate cazemata, jumatate cilindru masiv, arogant, pe masura impertinentului parvenitism de tranzitie, cautionat de o banca in pragul falimentului. Ca un facut, tot pe Calea Victoriei sta sa se produca o rasturnare similara pe seama patrimoniului mental. Adio amintirii fastuoasei zidiri, unde s-a cristalizat gloria Teatrului National, transformat in ruine de bombe nemtesti, la rascrucea lui 1944. Atunci, imediat dupa agresiune, carturari de seama ai tarii, in frunte cu G. Calinescu, Al. Rosetti, Camil Petrescu (unul dintre fostii ilustri directori ai institutiei), opinasera ca fundatiile cladirii erau inca atit de s
