E o duminică liniştită de vară. Sînt într-o localitate semirurală, devenită oraş după reorganizarea administrativă din 1968 prin "procedeul" aplicat atunci: alipirea cîtorva comune mai mici la una mai mare şi etichetarea drept oraş a produsului rezultat. Nici pînă azi n-au pătruns pe deplin în localitate cîteva dintre standardele de bază ale vieţii urbane, precum canalizarea şi apa curentă. Localnicii cresc găini, raţe şi gîşte, pun roşii, ardei şi cartofi în spatele casei, mulţi au cîte-o vacă, un porc sau cîteva oi. Agricultură de subzistenţă. Cei mai mulţi au lucrat, pînă în 1989, la uzina din "oraş" sau la fabricile din oraşul vecin - acum închise sau cu personalul mult redus. Ajunşi în şomaj, cei mai norocoşi şi mai perseverenţi şi-au găsit de lucru, temporar, la terenul de golf ("cel mai mare din sud-estul Europei") sau pe la mulţimea de vile şi case de vacanţă construite în zonă: o reparaţie, o renovare, o grădină de săpat, un gard de vopsit... Dar cîştigul de acolo e mic: hrana cea de toate zilele le-o asigură, în principal, tot resursele proprii - găinile, oile, peticul de grădină. Să cumperi roşii ori cartofi din piaţă "nu se merită": de cînd cu invazia de bucureşteni care şi-au făcut vile, preţurile din piaţă sunt făcute "după punga lor", mai ales la sfîrşitul săptămînii, cînd localitatea se umple de maşini luxoase şi de oameni grăbiţi. Aşa că nea Gheorghe coseşte fînul din curţile a vreo două-trei vile de prin vecini, ca să aibă pentru oi la iarnă. O femeie e bucuroasă că şi-a găsit de lucru la o vilă: în fiecare luni, după ce pleacă proprietarii, face curăţenie, spală farfuriile şi paharele rămase de pe urma chefului straşnic prin care orăşenii şi-au consumat stresul acumulat de luni pînă vineri "la firmă", iar pentru asta primeşte cîteva sute de mii pe lună, cu care îşi mai cumpără ce-i trebuie şi ceva grăunţe pentru păsările din curte. O bătrînică