Dacă pînă şi azi, sau mai ales azi, azi mai mult ca oricînd, la capătul prezumat al unei întregi istorii tele-ghidat democratice, aşa cum ne este ea predată, "grupurile mari, dacă sunt alcătuite din indivizi raţionali, nu vor acţiona în interesul lor", iar "cetăţeanul tipic va da îndeobşte seamă de o Ťnepăsare lucidă» în privinţa treburilor publice" (Mancur Olson, Creşterea şi declinul naţiunilor, Editura Humanitas, 1999), dacă, deci, luminile Raţiunii constau în mod explicit, asumat, într-o necunoaştere, înseamnă că aşa-numita teledemocraţie, înţeleasă ca o criză, nu reprezintă o întîmplare, un accident survenit din afară, o "derivă", ci însăşi raţionalitatea ascunsă, ieşită în sfîrşit la lumină, a procesului democratic. O fugă în abstract. De oroare, totuşi, de oroare şi din lene am ajuns aici, deci în chip necesar, ca "trebuinţă". Pentru că, să ne aducem aminte: "Cîţiva bărbaţi aleşi de cetate trebuiau să mănînce împreună. (...) Asocierea umană era o religie; simbolul ei era o masă luată în comun. (...) Fiecare cetate pretindea ca toţi membrii săi să ia parte la sărbătorile legate de cultul său. (...) Nimic în om nu era independent. (...) Statul nu admitea ca vreun bărbat să rămînă indiferent faţă de interesele sale. (...) Ei erau obligaţi să voteze în adunarea poporului şi să fie magistraţi. (...) Cel mai simplu şi mai sigur mod de a afla ce reclamă interesul public a părut a fi acela de a aduna oamenii şi de a-i consulta. Acest procedeu a fost considerat necesar şi a fost utilizat aproape zilnic. (...) S-a votat pentru orice lucru. (...) După ce-şi luase (...) precauţiuni împotriva elocinţei, poporul se lăsa cu totul în seama ei. (...) Simţeau nevoia să fie convinşi. (...) Discuţiile erau necesare. (...) Era o guvernare foarte laborioasă. Iată cum îşi petrecea viaţa un atenian. Într-o zi, este chemat la adunarea demei sale, unde trebuia să delibereze asupr