Deşi au început să circule diplomaţi cu propuneri despre o eventuală forţă internaţională care să asigure încetarea focului în Liban, probabil şi în Gaza, pacea e încă departe şi nimeni nu pare a şti cum va arăta. Ambele părţi sînt departe de a-şi fi realizat scopurile iniţiale: de aproape două săptămîni, de cînd Israelul bombardează şi iniţiază acţiuni terestre limitate, rachetele Hezbollah ajung în teritoriul israelian, ceea ce înseamnă că structurile organizatorice şi militare ale organizaţiei nu au fost serios tulburate. Pierderile, dar mai ales ameninţarea la care e supus Israelul nu l-au determinat pe premierul Olmert să înceapă negocieri pentru eliberarea prizonierilor, motivul răpirii soldaţilor israelieni. În fiecare zi se înregistrează noi distrugeri materiale, numărul victimelor civile creşte, criza umanitară îşi arată feţele disperării. Paradoxul este că Libanul e scena unui conflict în care statul propriu-zis, armata sa nu sînt angajate: apărută în 1982, în Liban, organizaţia Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu), miliţie şiită, a angajat conflictul dus în numele "naţiunii arabe", pentru eliberarea Palestinei, considerată pămînt musulman ocupat de Israel. Hezbollah este un stat în stat asupra căruia Guvernul libanez nu are nici un fel de autoritate şi, în timp, organizaţia a devenit un factor politic şi militar decisiv: formaţiunile sale de luptă posedă - se pare - 12.000 de rachete de provenienţă siriană şi iraniană. Deşi există o rezoluţie a Consiliului de Securitate ONU (1559, septembrie 2004) cerînd dezarmarea lor, ea n-a fost pusă în practică, armata libaneză nu poate, iar forţele Hezbollah nu vor. Depozitele, bazele de antrenament, logistica sînt încrustate printre civili şi acţiunile declanşate de Israel, cu intenţia de a distruge Hezbollah-ul, lovesc în aceştia din urmă şi distrug infrastructura unei ţări în refacere după distrugerile ultimului