In cotloanele unei casute prapadite, sase copii duc o viata mizera. Prin puterea unui miracol ori pur si simplu a legilor firesti, cei sase micuti reusesc sa supravietuiasca, sub privirile inerte ale unor parinti indiferenti. Si chiar sa creasca: tristi, murdari, dar inca frumosi. Toti cei patru pereti stau sa se pravale peste ei. Pe undeva printr-o margine de ulita a Salciei, casa Caluserilor e de departe cea mai prapadita. Cu zidurile de pamânt mâncate de ploi, cu usile putrezite aplecate intr-o râna si gaurile in chip de ferestre sparte cu pungi de plastic murdar, locuinta pare mai degraba vreo cocina decât casa de oameni. Doua camarute - din care una poate fi locuita - si o bucatarie intre ele. Inauntru, doua paturi rupte, goale, mizerabile, o masa capatata acum câtiva ani la o pomana in sat si trei picioare de la un scaun fara tablie. O oala cu gura astupata de cârpe si o lada veche in loc de dulap - aceasta este toata averea Elisabetei si a lui Nelu, barbatu-sau. Iar peste toate domneste mirosul statut, acru, de resturi de mâncare aruncate in colturi. Sobolani infometati stau pititi pe sub buledrele facute gramada la perete. Aici locuiesc opt suflete, aici cresc in voia lui Dumnezeu - si nu a parintilor lor - sase copii. Praful curtii - raiul copiilor Stau mai mult afara. De când s-a incalzit si ploile au mai iertat palma asta de pamânt de lânga Dunare, puradeii Caluserilor au si zbughit-o din casa murdara. In curte, intre buruieni prafuite si pantofi vechi rataciti care-ncotro, le e mai bine. Nici acolo nu este curat, nici acolo nu au unde se aseza sa se joace, in afara de tarâna galbena, incinsa de soare. Scapati insa de mirosul putred dinauntru, copiii se simt aici ca intr-un loc fermecat. Singurul in care mai pot respira aerul proaspat al copilariei. De urâtul dinauntru, si Nelu, si Elisabeta tot in curte stau - el trândavind sub un colt al acoperisului, a