"Frumoasa ca o artista!" Cred ca nu sunt deloc putine femeile si fetele care, macar in copilarie si macar de catre rudele de-aproape, sa nu fi fost gratulate cu aceasta magulitoare comparatie. Prezenta pe scena (si, dupa inventarea cinematografului, prezenta pe ecran) impunea pana nu demult, cu extrem de rare abateri de la regula, nu numai talent, ci si aspect fizic placut, sex-appeal, carisma. Actritele trebuiau sa fie, pur si simplu, frumoase (daca nu in sensul de a poseda trasaturi caligrafice, atunci macar in sensul de a arata atragator sau de a avea farmec), iar actorii - pe urmele recomandarii populare "Barbatul sa fie un pic mai frumos ca dracul" - trebuiau (minimal!) sa masoare peste 1,75 m si sa aiba un chip armonios. (Infatisarea talentelor exceptionale - a geniilor - a iesit dintotdeauna, bineinteles, de sub incidenta oricaror norme, dar... cate genii se pot numara pe secol, intr-o arta?) Fireste, exista si roluri care pretind chipuri respingatoare, forme diforme, intr-un cuvant, hidosenie, dar, de cand e lumea, ele au fost jucate, aproape fara exceptie - vedem asta privind picturile, gravurile sau fotografiile de epoca -, tot de fapturi frumoase, ajunse, prin grima, costum si abilitate proprie, sa para urate. Cum spunea acum multe decenii, regizorul Moni Ghelerter (despre care un sarguincios student la Teatru credea ca e femeie...): "Draga, din frumos, pe scena, nu-i greu sa faci urat, dar din urat nu poti sa faci in veci frumos!". Drept care, cand era in vreo comisie de admitere la vechiul I.A.T.C., ii pica pe toti candidatii care nu corespundeau acestui barem.
Mania "adevarului", a naturaletii neprelucrate a adus insa in teatru, de la o vreme incoace, persoane care nu doar ca nu-s frumoase - ba chiar sunt cinstit urate -, dar care nu au nici macar o urma de expresivitate pe chip sau de gratie in miscari. Fete palide, garbovite si lipsite de fo