Tentativele lui M. Ivănescu de-a se detaşa de sine sînt dintre cele mai stăruitoare. Copleşit de percepţia destinului său individual (factor imuabil asemenea oricărei predestinări), "depărtîndu-se, apropiindu-se - prin timpul oprit", caută scăparea în fluiditatea eposului, în mobilitatea povestirii, a "imaginarului" ca un corelat al libertăţii. }elul său devine ipostaza de narator, în rostirea căruia faptele congelate sub semnul ineluctabilului îşi recapătă libertatea, lunecînd în voie sub zodia ficţiunii. Anecdotica povestitorului trezeşte lumea la o libertate care, în planul realului, i s-a blocat, una înzestrată cu forţa irepresibilă a începuturilor. Fără însă a se pierde drojdia "experienţelor" consumate "în chiar inima întunericului", ale damnării care face posibilă povestirea ca o spovedanie criptată: "povestitorul acela, care de multe ori noaptea le înfăţişează/ ascultătorilor strînşi pe punte scene din experienţa lui/ de viaţă, acela a ajuns o dată (de mai multe ori)/ în chiar inima întunericului - şi acolo, cum bine ştia,/ - şi i-a învăţat asta pe mulţi - a descoperit oroarea, oroarea -/ şoaptele întunericului, astea îi stăruiau în cămara sufletului,/ şi asta le spunea el impasibil, privindu-i, cu ochii lui insistenţi,/ pe cei care stăteau să-l asculte - numai că în lumea experienţelor lui/ nu erau ele, ea - lumea acestuia era mai cu seamă/ o lume a bărbaţilor, a celora dintre ei care se pricep/ să întindă pînzele pe furtună şi să stea cu faţa în vînt,/ sau să răstoarne mesele, după ce au băut rom mult şi cred/ că se surprind bănuindu-se în jocul de cărţi / - şi atunci îşi aplică/ unul altuia lovituri viguroase peste nas - şi povestea asta privindu-i/ impasibil, însă cu ochii aceia care să îi învăluie/ în ceva din întunecimea pe care el o cunoştea bine" (denisa şi virginia woolf). Povestea: o entitate complexă în care coincid mirajele începutului şi sfîrşitu