Una dintre cele mai inselatoare perspective asupra conflictului din Orient e cea care deosebeste mai multe razboaie si perioade de pace purtate dupa 1948. In realitate, intreaga chestiune orientala e simpla: acceptarea sau nu de catre statele si miscarile politice arabe a existentei statului Israel in granitele in care a fost infiintat de catre ONU in 1948. De-a lungul deceniilor, numarul statelor si gruparilor care se opun existentei Israelului nu a facut decat sa scada, direct proportional cu numarul victoriilor militare israeliene. In momentul de fata, Egiptul, Iordania, Autoritatea Palestiniana si chiar Siria nu mai urmaresc distrugerea statului Israel, ci existenta lui in paralel cu un stat palestinian care ar cuprinde Fasia Gaza, Cisiordania si partea de rasarit a Ierusalimului. Destule miscari politice arabe se opun inca acestei perspective. "Partidul lui Dumnezeu", Hezbollah, grupare libaneza siita fondata cu fonduri si arme iraniene in lunile care au urmat razboiului siriano-israelian din 1982, este poate cea mai puternica dintre aceste formatiuni. In anii scursi de la retragerea Israelului din Liban, operatiune terminata in 2000, Hezbollah a repurtat cateva succese insemnate: a devenit aproape stat, ocupand militar si administrand politic sudul Libanului, si si-a afirmat pozitia de putere participand la coalitia de guvernare de la Beirut. Per ansamblu, pozitia sa si a gruparilor active antiisraeliene nu a facut decat sa se deterioreze. Nici macar a doua intifada sau victoria Hamas in alegerile palestiniene nu au reusit sa schimbe intelegerea de ansamblu intre Tel Aviv si Autoritatea Palestiniana. Infrangerea Irakului din 2003 a basculat Libia spre o pozitie prooccidentala. Actiunea hotarata a marilor puteri privind potentialul nuclear al Iranului baga Teheranul in corzi. In fine, concluziile comisiei ONU dupa care regimul de la Damasc se face in mare masura