În '90, pe la-nceputul iernii, ieşea în librării un roman de trei. Cu titlu ori de film, ori de tablou: Femeia în roşu. Ceva în legătura lui nu bate cu tipicul de la Cartea Românească: coperţi groase, cartonate (grafica - Dan Stanciu), îmbinate cu un ştraif de pînză verzuie. Faţă de roman popular, eventual în traducere. Pe lîngă asta - fireşte că sînt simple potriviri, atît putea tipografia - paginile, de culoare incertă, prinse în fascicule de nuanţe diferite, mai spre verde, mai spre bej, au taman oglinda folosită pentru genul ieftin, de călătorie sau, oricum, de-o singură, grăbită, lectură. O ediţie neprietenoasă.

Cam pe cînd cartea reapărea, la Polirom, în cu totul altă prezentare, prima variantă umplea, de-acum, anticariatele. O găseşti, şi-n zilele astea, peste tot. La Universitate, pe bulevard, chiar la tarabele cu volume vechi din zona Amzei. Un roman retro. Ispita vechimii, şi a restaurării unui gen, a avut-o, de altfel, de cînd s-a scris. De-ar fi să facem un ocol simili-teoretic ceva mai larg, generaţia Femeii în roşu a spus, despre balzacianismul lui Călinescu, precum, bunăoară, despre baladele Cercului de la Sibiu, că, dincolo de forma pe care au pretins că o introduc, într-o literatură care n-a avut-o, ticăie un cu totul alt mecanism. Acelaşi lucru, cu iţele ceva mai la vedere, se întîmplă în romanul la şase mîini (ţăcănind la maşină) al lui Nedelciu, Babeţi, Mihăieş. N-am avut nici cine ştie ce romane de călătorie, care s-o dea, în final, pe monografie de zonă, nici poveşti cu tam-tam-uri avocăţesc-medicale. S-ar putea găsi cîte ceva aici. Genul poliţist, şi el eşuat într-o foarte puţin respectabilă serie B, nu i-a ispitit pe romancierii noştri, cu excepţia, poate, a vreunui Leon Negruzzi. Femeia în roşu poate trece şi de policier. O ecranizare bună, ţinînd de firul poveştii, s-ar putea, aşişderea, face.

Aici e, de fapt, clu