Demonstratie de zbor in 1911 O asemenea caracterizare paradoxala i se poate atribui lui Aurel Vlaicu, alt pionier de vaza al aviatiei romanesti, cu conditia sa disociem totusi termenii, aplicandu-i unor realitati disjuncte ale personalitatii sale. Sfios era Vlaicu de la natura si prin educatia lui taraneasca, primita in Ardealul de dinaintea unirii provinciei cu tara. Asa si-l aminteste Octavian Goga, adaugand ca sfiala lui si "privirea tulbure de pe Calea Victoriei" se expuneau mai ales necunoscutilor. Inclusiv multimilor venite sa-i aclame in delir performantele aviatice, si fata de care omul se simtea timid si neindemanatic, desi insesi rezultatele acelea, extraordinare pentru timpul sau, l-ar fi indreptatit la reactii de superbie si de vanitate orgolioasa.

Pentru prieteni, spune tot poetul citat mai inainte, Vlaicu ramanea - si asta in ciuda calitatii sale de inginer cu studii facute la Politehnica din M?nchen - un spirit rural plin de bun-simt si un comunicativ aproape naiv, dispus chiar sa cante din gura si din vioara, si pe care "niciodata in indrumarile intime ale sufletului nu l-a parasit firea lui de satean drept, limpede la minte, cuviincios si masurat in faptele lui".

Patima lui Vlaicu, fiindca e neindoielnic ca a avut-o, se leaga exclusiv de visul zborului. Un vis care la el s-a trezit la realitate inca din aeroplanul de lemn, tras de trei cai manati nebuneste peste campurile satului natal, Bintinti. A urmat, ca in cazul oricarui inventator de talent, o perioada de munca intensa, concretizata in avionul "Vlaicu I", cu care s-a inaltat singur in aer si a facut - cum spune el insusi undeva - "evolutiuni nesovaielnice" la Cotroceni. La cinci ani dupa Traian Vuia, urmasul acestuia intru pasiune si temeritate dispunea de un aparat stabil si usor manevrabil, cu care putea sa ajunga la 500, chiar la 800 de metri deasupra solului, incercand