În general, cărţile autobiografice pun în lumină modul în care Eu-l se raportează la lumea înconjurătoare. Succesul de care se bucură jurnalele şi memoriile pe piaţa cărţii (boom-ul, la noi, al acestor scrieri de nonficţiune, după 1989, a fost pus pe seama mutaţiilor survenite în viaţa socială, uitându-se că şi în Occident scriiturile Eu-lui au deţinut prim-planul vieţii literare cam în aceeaşi perioadă) este relativ uşor de intuit fără a avea însă certitudinea că explicaţiile sunt în totalitate corecte. "Consumismul" de produse mass-media (diversitatea de publicaţii, televiziunea prin cablu, Internetul) a modificat relaţia cititorului cu cartea. Drumul spre inima mesajului s-a scurtat, lumea e tot mai tentată să meargă direct la conţinut fără obligatoriile ocoluri narative şi stilistice specifice, specifice viziunii tradiţionale despre literatură, în general şi despre roman, în special. Lumea este grăbită, nu mai are timp de mofturi estetice, vrea fapte, întâmplări, idei (asta mai rar) clare, spuse limpede, pe înţelesul tuturor. Pentru tot mai mulţi, literatura nu (mai) este decât o prelungire a faptelor diverse din presa cotidiană, a telenovelelor şi a filmelor.

De ce se bucură de audienţă jurnalele şi cărţile de memorii? În primul rând ele completează cu date inedite informaţia legată de anumite evenimente istorice: un fost deţinut poate oferi mărturii şocante legate de regimul carceral din anii regimului comunist, o personalitate istorică relevă resorturile secrete care au dus la luarea unei anumite decizii (să zicem, arestarea mareşalului Antonescu), un martor direct dezvăluie care a fost comportamentul participanţilor la o reuniune încheiată cu un rezultat inexplicabil (cum ar fi cedarea Basarabiei şi Bucovinei în urma Pactului Ribbentrop-Molotov). Apoi, în cazul marilor personalităţi, cititorii au ocazia să reconstituie modul de gândire al celui î