ntr-un început de decembrie, Ester m-a dus la Văcăreşti. Ieşisem dimineaţa împreună în oraş. Erau primele ninsori. Nu aveam chef de mers la serviciu. Nici ea nu avea chef de ceva anume. Rătăceam înlănţuiţi în susul Bulevardului, lăsându-ne troieniţi de acei fulgi mari, deşi, pufoşi, de început de zăpezi.
Mergeam bucurându-ne, fără o bucurie anume. Clipe din răgazul iubirii, când descoperi, iar şi iar, din simplă fulguire, din beţia unui aer troienit, din nepăsarea fulgilor învârtejiţi, că Lumea se naşte în fiecare clipă, uimită şi pură, lăsându-se în aceeaşi clipă pângărită, ca într-un suprem dar pe care ni-l aduce din depărtările Cerului din care a fost trimisă.
în astfel de clipe, toate ale tale dintr-odată depărtate îţi devin, tu însuţi depărtaţi îţi eşti, fără nimic din ceea ce crezi că mai însemni. Simţi atunci cum, în rotocoalele sale, un fulg de nea este mai greu şi mai adevărat decât întreaga ta viaţă.
Am intrat la "Capşa" şi am săvârşit ritualul ceaiului. Dom' Argint încă mai servea. Abia se mai mişca încins cu faţa aceea de masă scrobită, aducând încet, ca pe trofee bine păzite, ceainicul, zaharniţa, ceştile, cleştile pentru zahăr, oul acela argintat pentru esenţă şi toate celelalte ale unui ceai cu dichis. Se chinuia bietul om să mai păstreze ceva din vechile ritualuri ale anilor de demult, bucurându-se când nişte tinerei ca noi chiar îl luau în serios, rugându-l să-şi desfăşoare toate măiestriile de odinioară.
De fapt, ne jucam şi noi, în gol de timp, mimând gesturi ale unora de demult, tolăniţi pe canapelele roşii-vişinii aşa cum, odinioară, ne imaginam, stătuseră cei despre care citisem prin cărţi, sau, unul ca mine, mai auzise şi din povestirile câte unuia care trăise pe atunci. în aerul proletar al Capşei, în cofetăria devenită doar un vestigiu înceţoşat de timp pierdut, ne plăcea, Esterei şi mie
