Pentru că nu vreau să-mi fie greşit înţelese, în substratul şi în cuvintele lor, comentariile critice din această rubrică, uneori poate prea drastice, mai drastice decât li s-ar părea că le merită cei vizaţi; pentru că unii din cei vizaţi par să fie nu numai investitori oneşti, ci şi (aş zice) de bună-credinţă culturală, dar - ei ştiu de ce - în nestare de a-mi pricepe scrisele şi de a-şi pricepe nepriceperile şi deci şi vinovăţiile filologice, şi pentru că îmi place polemica, dar scrisă, nu telefonică, cred că trebuie să-ncep acest articol, ultimul (în sfârşit!) din suita "antonpanniada editorială", nu intrând direct în subiect, ci cu o paranteză-tampon, menită să atenueze şocurile trecute şi să le amortizeze pe cele viitoare - dacă vor mai fi... Nu urmăresc prin "critica ediţiilor" să-i necăjesc pe editorii de literatură clasică naţională în colecţii "şcolare" şi/sau "populare", şi nici, cu atât mai puţin, să le stric "piaţa". Nu au articolele din această pagină asemenea putere... bursieră. Creionul meu nu este un creion de afaceri de nici un fel. Vreau să se ţină seama cu mare atenţie şi cu subtilă delicateţe - dacă se poate - de această mărturisire. Intenţiile din care îmi izbucnesc indignările şi cuvintele lor sînt eliminarea din această profesiune, pe care mi-o respect, a impostorilor şi potlogarilor de toată teapa, care şi-au făcut din editarea clasicilor români o "afacere" oarecare, profitabilă, şi adoptarea, recunoaşterea de către editorii investitori de bună-credinţă a necesităţii de a renunţa la nepăsarea lor profesională, la lucrul de mântuială şi la plagierea "discretă" a ediţiilor bune. Şi nu voi renunţa la analizele exigente ale ediţiilor şi la tonul polemic al criticilor împotriva celor

ce-mi batjocoresc, conştienţi sau inconştienţi, meseria. Pe cei ce cred că nu am dreptate în comentariile mele, îi invit încă o dată să-mi facă onoarea de