Razvan Mazilu si Monica Petrica in Un tango mas (Teatrul Odeon) Intrucat cronicarii au prostul obicei de a astepta sa fie invitati la premiere, am asteptat si eu, la vremea respectiva, o poftire la (daca nu ma insel) ultima productie din stagiunea 2005-2006 a Teatrului Odeon: Un tango m?s. Constatand ca timpul trece si. .. nimic, m-am adresat uneia dintre membrele secretariatului literar distins cu Premiul Criticii la Gala UNITER din primavara pentru "eficienta promovarii imaginii teatrului", susurandu-i dulce rugamintea de a ma avea si pe mine in vedere etc. "Dar sa stiti ca e un spectacol doar de dans!", mi-a replicat ea.
Ca si cum de spectacolele de dans (jucate in teatre dramatice) cronicarii teatrali ar trebui feriti cu grija... Ma rog, pana la urma ne-am deslusit si, dupa amanari si pertractari cauzate de numarul mic de locuri, programarea dificila si celelalte, intr-o dupa-amiaza, tinand strans biletul de favoare cu atata greutate obtinut, am pasit mandra pe scena Salii Majestic. Pe scena, pentru ca spectatorii erau asezati (nu prea comod) pe gradene amplasate pe podium. Intr-adevar, era lume multa.
Spectacolul, cu (si, in masura hotaratoare, de) Razvan Mazilu, are o trama simpla. In mijlocul unui dancing obisnuit, situat, dupa toate aparentele, intr-un cartier popular dintr-un oras oarecare (ar putea fi Buenos Aires, dar si, la fel de bine, Paris, Budapesta sau Bucuresti), candva, in anii 1960 (sau 1930, sau 1990, sau...), printre perechile banale ce se misca, mai bine sau mai rau, dar foarte constiincios, in ritm de tango, isi fac aparitia doi dansatori profesionisti. Sau, doar, pasionati. Oricum, experti. Si care se iubesc patimas. Sau se urasc de moarte. Sau amandoua. Incep si ei sa danseze, dar miscarile, mimica, gesturile, expresia - si trupurile - lor seamana cu ale celor din jur cum seamana un flamingo cu o gaina; sunt membri
