Intre timp, a devenit înca un dispozitiv media de plictisit stancile. Lovitura de cap în pieptul lui Materazzi ar fi meritat, probabil, macar o secunda de atentie peste cartonasul rosu. Dar un eseu de Bernard-Henri Levy? Filozoful care l-a întalnit pe Dostoievski, în Manhattan, pe 11 septembrie, a sfarsit la picioarele lui Zizou, "înger albastru, învesmantat în alb". Dar o tona de titluri si un secol de ineptii? Zidane, erou cultural berber, om revoltat, crucisator simbolic arab (singurul), noua esenta galica, mantuitor de banlieu-uri. De unde atata plictis? O mana de înjuraturi de front si un cap în piept. A fost mai mult decat suficient. Toata fascinatia timpurilor noastre pentru spasmul vedetei si toata enervarea noastra pe nepriceperea lucrurilor mari s-au revarsat. Mareea a maturat, mai întai, simtul proportiilor. Apoi, a înecat distanta care separa sportul de lucrurile cu adevarat în miscare (zborul unei idei catre o generatie care nu stie cat datoreaza celor dinainte). La sfarsit, au disparut în torent chiar simturile. In primul rand, mirosul greu al grupurilor si trupurilor de domni care practica fotbalul masculin. Nu e nimic prea gratios în jocul de fotbal, cum n-a fost niciodata nimic de asteptat de la buna purtare a barbatilor care s-au batut, ieri noapte, la o nunta în Pipera sau, acum 201 ani, la Austerlitz. Barbatii, si desigur femeile noastre handbaliste, se înjura, cand au ceva de împartit, si nu e de ajuns pentru toti. Nu din afara, nu suplimentar si în nici un caz din pura vulgaritate. Injuratura nu e o figura de stil, ci o arma de lupta. Materazzi stia foarte bine asta, asa cum o stia si Zizou, omul care n-o sa scrie un eseu despre B.-H. Levy, pentru ca n-are de gand sa se bata cu el pentru Premiul Academiei Franceze. Insa, pentru Cupa Mondiala, Zidane s-a batut si acolo se înjura. Asa cum se întampla, cam o data la 16, 8 secunde, în orice meci de