Unul din cei mai incisivi jurnalişti de după 1990, Carol Sebastian, a fost dovedit drept colaborator al Securităţii. Îl cunosc pe Carol Sebastian de mulţi ani şi sunt convins că e orice altceva, dar nu un ticălos. Drept dovadă, de pe urma colaborării cu Securitatea n-a avut decât ponoase. Decembrie 1989 l-a găsit undeva la ţară, ca profesor de limba şi literatura română. La sugestia unor colegi, în 1990, l-am angajat la revista "Orizont". Articolele sale erau, fără excepţie, admirabile. Pe la mijlocul anilor '90 s-a mutat la Bucureşti, unde a devenit unul dintre cei mai activi publicişti ai perioadei post-comuniste.

Oricât de tristă ar fi întâmplarea, cred că s-a ivit un bun prilej de a rediscuta situaţia din ultimii şaisprezece ani în acest domeniu. De fapt, am asistat la un scenariu monoton: am aflat nume de persoane care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns să dea note informative Serviciului Secret comunist. Prea puţini dintre noi, oripilaţi de gestul celor în care, poate, am crezut, ne-am arătat interesaţi să vedem întregul tablou. Şi anume, contextul în care cineva ajungea să fie racolat de Securitate. E posibil să fi existat numeroşi "benevoli", indivizi cărora faptul de a-şi turna vecinii sau prietenii să le fi produs o plăcere adâncă. Dar marea majoritate au fost, cu siguranţă, nişte victime.

În tot acest interval, când turnătorii ne erau livraţi spre oprobriu, beneficiarii turnătoriilor, ofiţerii de Securitate, şi-au văzut liniştiţi de avansări, misiuni, ori şi-au rumegat filozofic pensiile. Unii ne sfidează din depărtare, ca "fini diplomaţi" expediaţi prin ţări exotice, alţii s-au baricadat în palate kitsch cu zeci de camere, ori ne privesc flegmatic de dincolo de geamurile negre ale limuzinelor ce trec în viteză pe bulevarde. şi când te gândeşti că această viaţă paradisiacă e clădită pe schilodirea psihică a unor copii de doisprez