Apropo de Carol Sebastian. Deconspirarea sa a fost si pentru mine o surpriza. Fac parte din aceeasi generatie, am fost student in aceeasi perioada, si stiu cum erau vremurile. Dar surpriza cea mare in ceea ce-l priveste e ceva mai veche. Pentru amanunte cititi textul de mai jos.
In primii mei ani de presa am avut un coleg „fruntas pe ramura“, un model, pentru cei mai multi dintre noi, de eficienta si batosenie. Prima revelatie. O reclamatie furioasa din partea unei „victime“ careia colegul ii pusese in circa o poveste penala l-a determinat pe redactorul-sef sa-i puna o intrebare, tirzie, dar, jurnalistic vorbind, de bun-simt.
„Din ce surse te-ai documentat cind ai scris articolul?“. Raspunsul: „Din trei surse, cum scrie la carte“. Care erau cele trei surse, nu va las sa ghiciti. Colegul a recunoscut oarecum contrariat: „Pai, am vorbit cu trei copii din fata blocului lui X (al reclamantului)“. Colegul a ajuns intre timp ziarist proeminent in presa centrala.
Un exemplu poate banal si usor anacronic. Dar reteta succesului sau continua sa faca furori in breasla si in anul de gratie 2006. Totusi, nu ei, cei care din ignoranta, din prostie sau din graba de a parveni in ochii sefilor arunca pe piata produse de presa documentate dupa ureche, reprezinta marea problema. Sint multi, dar solvabili.
Concurenta e tot mai strinsa, publicul tot mai avizat, asa incit dintre acestia putini isi depasesc in final conditia de „piscotari“. A doua mea revelatie vine mult mai tirziu si abia aceasta ma determina sa-mi deconspir abia acum dezamagirile.
E vorba despre un gen de jurnalism perfid, de miza majora, care amesteca in proportii subtile toate ingredientele care fac din aceasta profesie un act ratat: reaua-credinta, minciuna, omisiunea constienta, lipsa de rigoare, abuzul de interpretare, prezumtia propriului adevar si de vino
