Suntem obligaţi să constatăm că Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade reprezintă marea "operă secretă" a savantului. Lectura lui ne afundă într-o lume a cărei existenţă o bănuiam, dar a cărei semnificaţie iese abia acum la iveală.
Se poate stabili un paralelism între suferinţa insuportabilă (psihică, morală, chiar fizică) şi ascuţirea la maximum a acuităţii reflexive? în cazul lui Mircea Eliade, răspunsul pare a fi afirmativ. Dacă glosele sale pe marginea cărţilor, mereu paradoxale şi surprinzătoare, se transformaseră de multă vreme într-o specialitate a autorului, frecvenţa şi strălucirea lor merg crescînd, pe măsură ce Jurnalul portughez se apropie de sfîrşit. Ele existaseră bineînţeles şi în primii ani ai însemnărilor, dar izbucnesc cu forţă impresionantă de la jumătatea anului 1943 încolo, mergînd într-un vizibil crescendo. Pe măsură ce viaţa de zi cu zi îşi arăta inconsistenţa, iar tăvălugul distructiv al istoriei strivea totul în cale, revanşa spiritului rămînea unica şansă de supravieţuire.
În culegerile de articole alcătuite cu grijă de Mircea Eliade (Oceanografie ori Insula lui Euthanasius), însemnările pe marginea cărţilor se supuneau unei logici a intenţiilor bine determinate; oricît de ingenioase, ele marcau punctul final al unei raţionări. în Jurnalul portughez însă, concluzia ţîşneşte pe neaşteptate, fulgurantă, într-un scurt-circuit mental ce ne lasă cu răsuflarea tăiată.
Astfel, în timp ce scria la o carte de mari dimensiuni începută cu ani în urmă, Prolegomenele..., autorul are deodată, în ziua de 2 august 1945, revelaţia propriei sale viziuni asupra fenomenului religios. Drept consecinţă, în doar cîteva fraze, el sintetizează esenţa unei materii care va lua ulterior forma seriei de volume consacrate istoriei religiilor din anii parizieni.
"Însăşi morfologia experienţelor religioase - experienţe î