Capacitatea de a uita, atat de des incurajata de liderii romani postcomunisti, nu este decat o dimensiune a tendintei de a ne minti pe noi insine. Si desi stim ca iluzia de moment va fi amar platita mai tarziu, nu incetam in a ne complace, iar si iar, parca crezand ca sperantele pot invinge evidentele. Pornind de la aceste observatii putem incepe sa intelegem relatia dintre romani si trecutul lor recent. O relatie pusa sub semnul duplicitatii intre idealuri si practica, intre proclamarea dorintei de ruptura si realitatea unei rusinoase continuitati. Cei care au dorit efectiv demarcarea de trecut si s-au luptat cu politica uitarii, promovata de partizanii continuitatii, nu au putut insa evita capcana auto-iluzionarii. Intre ingredientele acesteia se afla si ideea existentei unui anticomunism pe cat de tacut, pe atat de majoritar, care in anumite conditii exploda, in aceasta cheie fiind citit momentul decembrie 1989, dar si fenomenul Piata Universitatii sau alternanta din 1996. Nu voi incerca sa explic aici de ce acest tip de interpretare a realitatii romanesti este discutabil, ma voi opri numai asupra unor consecinte ale sale. Prima consecinta este confuzia intre autenticitatea trairii momentului revolutionar din 1989 si autenticitatea Revolutiei, comunismul devenea astfel o perioada din istoria Romaniei care ne lasa o "mostenire", are "consecinte" in timp, dar care este radical si definitiv depasita. De fapt, asteptam ca un ipotetic "mers al istoriei" sa faca ce nu aveam noi curajul sa facem. Am reusit sa inventam o revolutie consensuala, dar pe cat de multi erau cei care invocau Revolutia, pe atat de grea devenea ruptura de trecut. Rezultatul aparent, dar plin de semnificatie este chiar textul fundamental al ordinii politice actuale, Constitutia din 1991, care ignora perioada precomunista si evita sa condamne comunismul, punandu-se intr-o logica ce consfinteste cont