Opera lui Vladimir Beşleagă nu poate fi redusă la romanul Zbor frânt (Chişinău, 1966), oricât ar fi acesta de reprezentativ pentru prozator, pentru o epocă şi pentru generaţia şaizecistă basarabeană. (Am scris despre el în România literară, nr. 20 din 25-31 mai 2005.) Nu ar putea fi acceptată această simplificare, profund nedreaptă. La o maximă exigenţă, raportată, desigur, la context, ar fi de luat în seamă şi alte scrieri epice ale aceluiaşi autor: romanele Ignat şi Ana (1979), Sânge pe zăpadă (1985) şi Cumplite vremi (1990), ultimele două fiind părţi ale unei trilogii dintr-o naraţiune istorică despre Miron Costin. Într-o selecţie riguroasă, din 1992, destinată să-l reprezinte dincolo de orice conjuncturi, prozatorul a mai reţinut, alături de Zbor frânt, microromanul Pădurea albastră, nuvela Cel de-al treilea dacă ar fi fost acolo, din diferite etape de creaţie, şi un roman de sertar, extrem de interesant prin tehnica narativă, asupra căruia vreau să mă opresc acum în mod preferenţial.

Romancier de vocaţie, Vladimir Beşleagă îşi desfăşoară foarte bine posibilităţile analizei psihologice în "poemul tragic" (aşa se subintitulează) Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine. Romanul fusese scris în intervalul august 1969-mai 1970, dar nu a putut fi publicat până în 1988, când apare prima ediţie la Chişinău. Nu seamănă cu nimic din ce am citit până acum din literatura basarabeană. E un roman de virtuozitate a analizei psihologice, din categoria manolesciană a ionicului. Regăsim în construcţia lui aproape toate elementele care definesc specia: autoscopia, subiectivitatea explorării interioare, fragmentarismul confesiunii, identificarea dintre narator şi personaj, relativismul psihologic, frustrarea socială, dependenţa dezvăluirilor de meandrele sentimentelor de adversitate dintre personaje, reflecţia stăruitoare despre