Ajungi in Sighetul Marmatiei, pe la 7 dimineata, venind dinspre Bucuresti, dupa o noapte chinuitoare petrecuta in tren, si descoperi cu neplacuta strangere de inima ca telefonul tau mobil nu mai functioneaza. Esti in aria de acoperire a retelei ucrainene. De la gara spre centru, vezi un oras prapadit, amestec de ruinat imperiu si ruinata "epoca de aur", cu oraseni de provincie si tarani in reminiscente de port popular, masini si carute, biciclete si utilaje de turnat bitum - toate intr-un ritm lanced, fara nici o legatura cu scopul calatoriei tale: teribila inchisoare, in care a fost decapitata elita Romaniei in anii‘50, unde functioneaza azi Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei si Centrul International de Studii asupra Comunismului. Facusem acest drum la Sighet inca din‘93, de la prima editie dedicata de Memorial victimelor comunismului. Calatorisem tot noaptea, intr-un vagon de clasa a II-a, slab luminat, intr-un compartiment plin de oameni, sleiti de sete si de caldura, care se foiau pe banchetele de lemn lustruite. Dintre toti, o doamna isi pastra cel mai bine firea. Calma, ignora cu noblete disconfortul, acceptand fara fason sa bea apa dintr-o aceeasi sticla trecuta din mana in mana. Intrebata, iesea cu anume efort din gandurile ei si vorbea masurat, cu un usor accent. Cand conversatia s-a mai "legat", si-a spus cu simplitate numele: Ioana Bratianu. Chiar fiica marelui istoric Gheorghe Bratianu, omorat de comunisti in inchisoarea de la Sighet. Am mers apoi, an de an, la Sighet, pana in 1997. Pe atunci, intalnirile organizate de Academia Civica pastrau, intai de toate, aerul ritualic al comemorarii victimelor: ceremonia de la cimitirul saracilor, unde se presupune ca ar fi fost aruncate trupurile ministrilor Romaniei, oficiata de preoti ai tuturor cultelor, era rascolitoare. Cu fete uimite ca se putea vorbi de nemaipomenita urgie din anii ‘50, tar