In aparenta, Ghidul nesimtitului* e o carte pe cat de facila, pe atat de inutila. In realitate insa, lucrurile nu stau deloc asa. Facila cartea lui Radu Paraschivescu nu are cum sa fie, de vreme ce atesta o competenta de invidiat. Codul bunelor maniere il cunoastem, cel putin teoretic, cu totii - chiar daca nu intotdeauna il si respectam. Dar asta nu inseamna ca tot ceea ce nu e prevazut acolo devine automat o forma de nesimtire.
Pampalaul care iti varsa cafeaua pe camasa, hipopotamul care te calca pe varful pantofului la vreo coada interminabila sau mironositul care iti raspunde monosilabic - toate aceste antropoide indica nu atat nesimtirea, cat pauzele de concentrare ale Mamei Naturi.
Dimpotriva, adevarata nesimtire are regulile ei, cu nimic mai prejos decat acelea ale "simtirii"; cu alte cuvinte, nesimtirea presupune un set de principii, un ansamblu de norme, un repertoriu de practici sau, daca vreti, o intreaga semiologie. In fond, Ghidul nesimtitului e un cod al proastelor maniere, un tratat de etologie care analizeaza cu falsa seriozitate o tema deloc neserioasa. Secretul abordarii unui subiect frivol este sa eviti atat morga doctorala, cat si contaminarea cu vulgaritatea care te inconjoara la tot pasul. Radu Paraschivescu a inteles perfect acest lucru, iar sarmul cartii sale provine, intr-o anumita masura, tocmai din acest tangaj intre organizarea pedanta a materiei si acoladele neglijente, intre tonul doctissim al expunerii si puseurile de trivialitate: "Intr-un autobuz nu se suie, ci se navaleste. Stilistica momentului trebuie sa aiba ceva de meleu rugbistic, de caft pe maidan, de imbulzeala ceausista la tejghea, cand vanzatoarea le anunta celor o suta de soimi ai cozilor ca mai erau doar treizeci de pachete cu gaturi si gheare de pui. Accesul in mijlocul de transport respecta o lege naturala, cu ecouri darwiniene: the survival of the fittes
