O cartulie de 152 de pagini, culese cu litera marunta; un titlu cu rezonante samanatoriste, Vremelnicia pierduta; un nume necunoscut publicului mai larg; un manuscris care a asteptat opt-noua ani ca sa fie editat (la Univers Enciclopedic, in 2001). Iata premisele unui debut editorial marca Bogdan Popescu. Facandu-le parca in ciuda, concluzia trasa in urma lecturii era neechivoc favorabila. Ba chiar entuziasta.
Inca tanarul prozator isi pune personajele sa vorbeasca, sa povesteasca, sa monologheze pe spatii largi, tain-du-le firul abia dupa ce din povestile lor s-a conturat o intreaga lume - si o perspectiva asupra ei. Aproape toate secventele volumului se prezinta sub aceasta forma de monolog, fapt ce face ca proza sa aiba o structura dramatica. Pe de alta parte, in subiectivismul accentuat ori inerent al acestor povesti se ascund multiple posibilitati. In absenta unei perspective unice si unitare, e greu sa mai trasam o linie despartitoare intre "adevarul" fictional si pura fabulatie, intre "real" si fantastic. Nea Mitu e, asa-zicand, un narator necreditabil, savuros prin ceea ce spune ori dezvaluie despre sine, dar departe de obiectivitatea unei instante impersonale. Realitatea ia, de fiecare data, infatisarea pe care i-o dau vorbitorii, modificandu-si contururile de la unul la altul. Din cauza logoreii si a divagatiei personajelor, povestirile lor sunt stufoase, arborescente, mergand pe mai multe carari narative si ascunzand, in interior, alte si alte povesti. Inceputul e cuminte, realist, dupa care monologul se intinde ca o coca si capata cele mai nastrusnice forme. Toti o iau "mai pe departe", "mai pe ocolite", promit ca vor lamuri lucrurile "mai pe urma", "cand o veni timpul", revin la trunchiul initial, se hotarasc sa spuna "tot" si ajung, "incet-incet", la o poveste "nitelus mai lunga"; iar de aici, bineinteles, la o alta care "e lunga si incepe und
