Industria nostalgiei e un soi de Craciun perpetuu. Un spatiu special amenajat, un soi de supermarket pentru toti amatorii de deja-vu. Era mai bine inainte e o scuza si o acuzatie. E un refugiu si un avanpost al celor care privesc inainte cu manie. Mai e si un registru al sensibilitatii militante, al credintei in cauze nobile si in momente privilegiate.

Inainte muzica era mai buna, oamenii erau mai deschisi, ideile erau mai transante, hainele erau mai sexy, la fel si masinile. Femeile aveau mai mult mister si mitocanii aveau stil. Casele si umerasele de haine, conversatiile si petrecerile aveau o caldura si o alura de bucurie dezinteresata.

Mitologiile nostalgiei sunt atat de perverse incat actioneaza asupra noastra chiar si inainte de a apuca sa ne punem la punct inventarul propriu de sensibilitati. Inainte de a iti parea rau ca a murit Elvis, te-a atins deja iremediabil destramarea Beatles. Pana la un punct, toate par sa se potriveasca perfect in matca aceluiasi model de suspin la fereastra, cand Gheorghita nu mai vine.

Psihologii pot explica riguros acest fenomen si am putea incheia subiectul. Dar cum fac parte dintr-o generatie cu nostalgii foarte serioase, nu ma pot abtine sa nu le trag cateva suturi, sa vad daca mai misca. Tot ceea ce se poate observa in urma acestui experiment este ca pe undeva pe-aici, sau la o generatie dupa, se cam incheie o epoca a nostalgiilor cu tema inalta.

Cumva, desi nimeni nu poate sa spuna precis, cu totii simteam ca facem parte dintr-un sens general, destul de nedefinit, o impotrivire, o reasezare a lucrurilor in ordinea importantei lor ideale. Muzica, pletele, hainele colorate, dragostea, poezia, subversivitatea difuza si o inocenta imposibila astazi.

Asa adauga si un anumit tip de senzatie ca pana si pauzele aveau o semnificatie profunda. Mai demult, fusese existentialism