Departe de zarva oraselor, pe campiile arse de soare, taranii traiesc cel mai de seama moment din viata lor: secerisul graului. Chiar daca traditia s-a pierdut si evenimentul nu mai are parfumul de altadata, el ramane la fel de important. Cine l-a trait tine minte toata viata lanurile fierbinti si mirosul de paine noua. Trei fruntasi ai muzicii populare isi amintesc...

Amintiri cu miros de grau

Veta Biris

O sarbatoare continua

La noi, in Ardeal, oamenii instariti, cu pamant, faceau claca la grau, adica adunau fetele si feciorii din sat, sa-i ajute la secerat. Fetele secerau, baietii faceau snopii, si din snopi - clai mari de spice. Apoi duceau claile la imblatit - o masinarie care alegea boabele de spice. La claca veneau totdeauna si ceterasii, care cantau. Munca era mai usoara asa. Era ca o sarbatoare continua. Pentru ca eram foarte tineri, ne adunam la munca, dar si la sporovait, la aruncat ochiade, si era mare bucurie. Seara, dupa ce se termina secerisul, fetele si feciorii impleteau o cununa mare de spice, iar in mijlocul ei faceau o cruce, tot din grau. Partea cea mai frumoasa era ca alegeam o fata sau un baiat care sa duca cununa de grau prin tot satul. Nu exista mandrie mai mare decat sa fii ales sa duci cununa in brate, pe ulita mare a satului! Seara, ne adunam la casa gazdei care organizase claca, mancam si jucam. Cununa era pusa in casa, dupa icoana, pana in anul urmator, iar boabele din cununa si din crucea ei se imprastiau peste graul semanat, pentru un rod bogat. Chiar si astazi, la varsta mea, amintirile astea sunt vii si ma incarca de bucurie. Am apucat vremuri bune, cand rostul satului din Ardeal era compus din munca si omenie, si pretul pamantului era sfant. Astazi... Sigur, este normal ca lumea sa nu mai mearga in claca, seceratul se face acum cu masini, dar grija pentru rodul pamantului, cununa care ii p