Intr-o seara, venind de la treaba, am gasit in casa un pisicel. Galbui-roscat, dungat, cu cateva pete albe, mic, retras si sperios.
Atat de retras, incat a fost nevoie sa-mi fie aratat, altfel nu aflam de existenta lui. Se bagase dupa o masuta, in bucatarie, intr-un spatiu mic, ca sa nu poata fi atacat de Mitzi, "sefa clasei", batrana si irascibila.
Greu l-am facut sa iasa de unde se ascunsese. Avea vreo patru luni pe atunci, dar nu le arata. Stiam ca fusese adus din curtea unui liceu, unde incerca si el sa tina pasul cu alte rubedenii de-ale lui, pe la cantina internatului, sau pe langa profesori si elevi, de unde-i mai picau si lui bucatele de la pachete... Dar incasase si lovituri amaratul, pentru simplul fapt ca se nimerea cateodata in mijlocul drumului... Noi stiam sa ne ocupam de pisici. Prin apartamentul nostru trecusera nenumarate, majoritatea plasate ulterior la familii doritoare. Asa ca eram convinsi ca-l vom da si pe el pe brazda si-i vom gasi alt stapan mai tarziu. De fapt, chiar din seara aceea, am vazut ca intelesese ca viata lui se schimbase in bine.
Era prin octombrie, o vreme caineasca. Fusese adus acasa ud si murdar. L-am sters bine, si probabil caldura apartamentului l-a facut sa iasa la lumina. Dupa ce-a mancat cat a crezut el de cuviinta, si-a gasit un loc pe un scaun din bucatarie, si-a facut toaleta timp indelungat, dupa care s-a facut covrig si s-a asternut la somn. Ne si intrebam, oare de cand nu se mai culcase el la caldura, cu burta plina si fara nici o grija...
A doua zi, l-am introdus intr-una din camere. A ramas intr-un colt, sub un scaun, mai ales ca Mitzi l-a luat imediat in tabarca, l-a mirosit si l-a fasait de i-au mers fulgii, trasmitandu-i inca o data (daca mai era necesar) ca ea e "sefa clasei" pe aici si sa nu indrazneasca cumva sa-si ia nasul la purtare. Bietul pisoi a inteles imediat mesajul si s-a fa
